Da. Am un vecin nou.
Da. Chiar deasupra apartamentului meu.
Da. Are
BORMAŞINĂ.
Şi da, renovează, cum altfel decât bizuindu-se pe fidela lui sus-amintită sculă pe care o utilizează zi-nelumină.
Devenit proaspăt proprietar de apartament undeva prin noiembrie, vecinu' a avut grijă să mă uşureze de (şi totodată să mă împovăreze cu) toate zilele libere şi weekendurile ce au urmat. M-am culcat cu program. M-am trezit cu program. Traiul a devenit netrai căci urlam unii la alţii ca sălbaticii pentru a ne putea auzi din ce în ce mai rarele vorbe...
Până ce, la un moment dat, am renunţat aproape a mai ţipa, pardon, comunica, limitându-ne la ceea ce era absolut necesar...
N-am comentat totuşi şi nici nu l-am apostrofat ori reclamat (cui?!), înţelegând că omul trebuie să primenească locul şi să se instaleze cum se cuvine în casa lui...
Aşadar, noi am îndurat în casa noastră. Cea de sub casa lui. Şi pe măsură ce termopanele se montau şi uşile se înlocuiau cearcănele noastre creşteau...
Şi tot n-am zis nimic...Ba mai mult, când a avut nevoie de răspunsuri la întrebări de natură tehnică ori administrativă i s-a răspuns şi a fost îndrumat. Prilej cu care am aflat că vecinu' (aflat undeva pe la 50 şi ceva de ani) nu mai locuise la bloc...Zâmbesc...După călcătura pe călcâi, sigură şi apăsată, cam aşa cum calci în ogradă, cu care măsoară apartamentul în lung şi în lat ne-am fi dat şi singuri seama de asta la un moment dat...
Dar să vă mai povestesc: oarecum cuminţel în materie de bormaşină pe timpul zilei, pe vecinu' îl apucau înfrigurările burghieristice de la nouă seara în sus când, la trântă cu timpul, încerca să găurescă tot ceea ce nu găurise peste zi. Mai că îţi face impresia unui om care duce la bun sfârşit lucrul început într-o zi...
Harnic, precum o albină, vecinu' meu parcă polenizează pereţii: zboară parcă din odaie în odaie şi, lipsit de muză pentru a finaliza măcar una dintre încăperi, îşi croieşte zilnic drum spre măruntaiele blocului cu a lui sculă (majusculă?!).
Şi uite aşa, iată-ne ajunşi cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului. Stăteam de vorba cu maică-mea, în sufragerie, cu câteva minute înainte de ora 11 seara. Liniştite, în fine... Când, pe nepregătite, un muget făcu să trosnească şi să freamăte încheieturile de-acum bătrânului imobil, iar pe-ale noastre, nici ele tocmai tinere, să se cabreze instinctiv. Cutremur???Maică-mea se-agaţă de mine... Eu ridic ochii în tavan, însă nu pentru a cere ultima iertare a păcatelor, ci pentru a-mi spori desaga acestora cu unul nou şi zic ceva de zei şi de originea sănătoasă a vecinului. Maică-mea, înţelegând şi ea că mult prevestitul mare şi nimicitor cutremur nu sosise încă, puse mâna pe-o lingură din lemn, din aceea cu coadă lungă, folosită pentru gemuri, şi-i transmise prin Morse vecinului, folosindu-se de ţeava din bucătărie, ceea ce zisesem eu puţin mai devreme. Dar vecinul, pesemne, nu cunoştea acest cod, după cum, evident, nu-l cunoştea nici pe cel al manierelor.
Burghiul continua să facă ceea ce-i dicta mânuitorul lui...Şi brusc îmi încolţiră în minte gânduri specifice perioadei în care ne aflam, de grabnică mântuire a mânuitorului de burghie...
Dar totuşi, ce sorţi de izbândă pot avea în luptă două femei, a căror unică armă părea a rămâne lingura din lemn, cu zdravănul vecin, crescut la ţară, înarmat cu bormaşină? Nu-mi termin însă bine gândul şi până să apuc a zice "stai!", maică-mea era la uşa vecinului explicându-i......îhm...nişte lucruri.
Vecinul, secondat de două muieri aprige ce păreau a poseda vaste cunoştinţe juridice, din moment ce tot invocau dreptul lor de proprietate, pare mai domol şi ne roage să înţelegem că... mai are de dat o gaură (ura!).
În fine, dacă-i p-aşa, vecine, atunci e vorba de-o neînţelegere care deja s-a şi lămurit...
A doua zi, cum povesteam, Ajunul Crăciunului. Vecinul - doar ne asigurase că tot ceea ce înduresem de cu seară nu urma să fie în zadar! - ... ne-a făcut să înţelem că în "vecinul cu bormaşină nu trebuie să te încrezi" căci, ca orice bun creştin care se respectă, a continuat să dea bormaşină la toată lumea. Să fie...să ajungă pentru toţi...
În loc de colinde am ascultat cum zidurile (încep să cred că sunt mai multe decât la mine...) cedau unul după altul...
La fel şi noi.
La fel şi noi.
