Handicapul lipsei bunului-simţ

M-am întrebat deseori ce motive au pentru a proceda astfel cei ce aleargă spre lifturile destinate în primul rând persoanelor cu dizabilităţi, dar şi persoanelor aflate în situaţii care impun utilizarea lor în locul scărilor (de exemplu, persoane care au copii mici în cărucioare ori persoane care au coşuri cu cumpărături) .

Spaima din privirile acestor oameni de a-şi pierde locul, cuvenit parcă de drept, îi împinge să alerge către aceste lifturi imediat ce au păşit pe peron. Am asistat nu o singură dată la scene de iritare în faţa liftului deja prea ghiftuit. Dar şi aşa a fost aleasă aşteptarea în locul unui prea obosit urcuş per pedes.

Aveam în minte rândurile acestea de ceva vreme, dar am tot amânat. M-am hotărât însă astăzi în timp ce priveam din nou gunoiul „aşezat” de un „om” în fantele gurii de aerisire a unui astfel de lift cu destinaţie specială.

E a treia sau a patra zi de când privesc, în aşteptarea metroului meu către munci, hârtia mototolită şi priponită în carcasa gurii de aerisire. La doi paşi de un coş de gunoi.

Şi-am realizat că acesta trebuie să fie felul în care oamenii de mai sus, stăpâni pe picioarele lor, privesc acest tip de lift. 

Ce motive ai să te bucuri de un beneficiu născut dintr-o nevoie specială şi, cu siguranţă, dintr-o intensă şi continuă suferinţă?

Lenea? Cred că mai degrabă o crasă lipsă de decenţă.

A nu avea bun-simţ e o infirmitate, extrem de gravă, drept e, dar care însă nu dă dreptul la lift.

Dimineţi anume. Dimineţi făgăduite

Why does it always rain on me?

Te trezeşti greu, mai obosit ca-n urmă cu câteva ceasuri când, în fine, ai-adormit. Pui de-o cafea şi-n timp ce ea, încet în cană picura, aştepţi, şezând cuminte pe o băncuţă, pe margine la lumea ta... Nu cea din visul sumbru care peste noapte te-a umbrit!

Te uiţi la "Vremea", just in case... Edificat, cum șanse mici ploii s-au dat pentru această dimineață, iei din dulap jacheta ta din catifea.

O-mbraci şi-apoi, cu câinele la taifas, iei, ca-de-obicei, străduțele la pas.

Zece minute... cincisprezece...

Câinele nu prea ţi se grăbeşte...

De sus, o ploaie deasă, iscată din seninul meteorologului trăznit, se-ndeasă...

Te-ndreptă - spre casă! -, deşi te-apleacă.

Sacoul ploaia cu nesaţ o absoarbe.

Tocmai te resemnai - eşti aproape! 

când, pasul vigilent în alte dăţi, se-nfige adânc într-un ... noroc... Ce nu e mic deloc! Noroc, plouat şi el, poate mai mult ca tine. Scrâşneşti din dinţi şi cauţi din priviri o baltă - doar ai promis că la Loto nu vei mai juca niciodată!

Aproape că te-ai lepădat de el când, de sus, auzi un zgomot de tub stors: o dâră albă, suficient de însemnată, împodobește mâneca ce altădată era fără pată.

Noroc după noroc, de pe jos şi din cer - ce aş putea eu să mai cer?! 

Plouat şi de noroc însemnat, sigur voi avea o zi de neuitat!

PS

Noi adunăm norocul cu punguţa. Ca să nu ne iasă vorbe, da? 

"Middle eight 

Oh where did the blue sky go?Oh why is it raining so?It's so cold
I can't sleep tonightEverybody's saying everything is alrightStill I can't close my eyesI'm seeing a tunnel at the end of all of these lightsSunny days, where have you gone?I get the strangest feeling you belong
Why does it always rain on me?"

Oameni rotunzi

  

Un cap mic, mic de tot, întocmai ca un pixel mort în moţul ecranului, străjuieşte pe torsul - privit din faţă-spate - circular.

Burta proeminentă, scoasă la înaintare, ca un trofeu de preţ, obligă persoana să adopte, în mers, o ţinută aplecată spre spate.

Braţele - paranteze rotunde pe lângă trup, se-ncheie cu palme meschine, mai mereu asudate de atâtea şi atâtea frământări de micimi.

*****

Coboram grăbită deunăzi scările la metrou… Amuzată de încăpăţânarea micului Retriever de a urca cu scara rulantă, oricât ar fi încercat stăpâna lui să-l convingă (Chiar aşa, oare de ce şi-o fi dorit una ca asta?!)

Alte două domnişoare într-un răgaz de fum bun au început să mângâie puiandrul. Chicoteli şi alintături cu prisosinţă.

Totul inofensiv.

Apoi, tabloul se schimbă. În fugă, cu frică să nu rateze flagrantul, un tărtăneţ costumat în agent de pază mă depăşeşte, ţintind grupul infracţional amintit mai sus. Încruntat şi plin de sinele funcţiei, purtătorul de cizme negre luate cu împrumut se semeţea.

Chiar cu o seară înainte, în tren, îmi picase privirea pe placheta cu instrucţiuni de călătorie cu metroul – lista aceea lungă de interdicţii precum cea de călătorie cu bicicleta, în timpul săptămânii, în alt interval orar decât 20:00 – 23:00…ori cea care te-mpiedică să-ţi faci şi tu un selfie dacă nu ai obţinut în prealabil aprobare de la administraţie. Şi scria pe placheta de perete că ai voie, în metrou, cu câinele „cu botniţă şi lesă”…

Tărtăneaţa costumată în negru se rostogolea opintindu-se a restabili ordini ale lumii lui mici cât un bănuţ…

Oameni rotunzi.

 *****

Mă gândesc că dacă ar avea cineva curiozitatea să cerceteze, ar constata că rata conflictelor generate de şi în parcarea de reşedinţă ţine pasul onorabil cu, să spunem, rata violenţelor domestice.

Căci nu eşti om în rândul lumii şi nu te-ai ajuns dacă nu ai maşina ta şi locul TĂU de parcare plătit la primărie, loc musai cu vedere din dependinţă, fie şi numai prin geamul de la baie.

Fie că e vorba de rahaţii câinilor „cu stăpân” plasaţi fix pe numărul de ordine al delimitării, fie de nemăsurata îndrăzneală şi nesocotinţă a vreunui vecin ori pripăşit de a adăsta pe parcela ta, conflictele se aprind şi se amplifică uşor. De-ajungi să-ţi dai în cap, Doamne iartă-mă!

Ca-n dimineaţa asta când, în sunet de claxoane, un taximetrist îi explica unui titular că are drepturi asupra locului cu pricina numai între anumite ore:

„E al tău până la opt dimineaţa! Bă n-auzi?!”

Transpiraţi de-atâtea argumente pro şi contra împovărau atmosfera unui oraş altfel tihnit, în care nu se întâmplă mai nimic. Împrejur alţi oameni decenţi îi îndemnau să nu se mai sfădească, nefiind frumos, sunând prelung din claxoane: „Dă-te, bă, din drum!”

Oameni rotunzi.

Foamea...

scuză mijloacele, dar nu astâmpără năravul.

Fac acest jurământ în mod solemn, LIBER, pe onoare…

„Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

…

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

…

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

…

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

…

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

(sursa )

Ieri am avut parte de o întâmplare care a lăsat asupra mea aceleaşi amprente pe care le-ar fi lăsat dacă s-ar fi petrecut pe un coridor de spital. „De stat”. Mi-a mai lăsat în plus un accentuat gust amar. Şi urmele scuipatului virtual, plasat ţintit ca de la medic la pacient „nesimţit”, de amica mea, dr. Gabriela Stan. Pentru că m-am făcut vinovată de impertinenţa de a-i atrage atenţia că a condiţiona realizarea actului medical de primirea şpăgii nu este în primul rând legal, nici de bun-simţ şi nicidecum nu se încadrează în normalite (oricum, nu în normalitatea mea). N-am pomenit nimic despre umanitate ori despre lipsa/pierderea ei – probabil n-ar fi avut niciun rost în lupta inegală cu haute couture, coafure, catering, mobile ori automobile …

             Tot ieri am făcut publică discuţia respectivă, deşi doctoriţa Stan, speriată de propriile adevăruri exprimate într-un spaţiu public, s-a grăbit să şteargă odată cu ştergerea mea din „lista de prieteni” şi urmele.  De ce am făcut asta? Pentru că am convingerea că nu foamea şi nevoinţele se află în spatele alegerii făcute de un medic din sistemul de stat care nu te îngrijeşte decât dacă plăteşti suplimentar şi la negru, ci lăcomia. Iar astfel de practici trebuie odată şi odată lecuite.

Dar să vă povestesc mai întâi cum s-a ajuns aici.

Citisem şi eu în ziare, ca noi toţi probabil, despre medicii de la Spitalul Grigore Alexandrescu care fuseseră reţinuţi în urma unui flagrant deoarece ar fi condiţionat realizarea actului medical de primirea unor sume de bani. M-am mărginit iniţial să concluzionez strict pentru mine, fără a discuta în grupul meu de cunoscuţi cazul, că probabil, chiar aşa au stat lucrurile. Şi mi-am  zis că, dacă tot mă interesează, să aştept, înainte de a comenta şi a-mi forma o opinie clară, să citesc mai multe informaţii despre caz.

Între timp, am citit mai multe, iar transcriereaînregistrării „negocierii directe” dintre medic şi rudele unuia dintre pacienţi este grăitoare.

Dar până să ajung aici, prin mijlocirea facebook-ului mi-a fost dat să citesc o opinie aparţinând unui beneficiar al sistemului de stat, ca şi mine, care încadra în firescul lucrurilor întâmplarea de la spitalul pentru copii. Desigur, fiecare avem dreptul la propriile opinii şi din nou m-aş fi mărginit să tac, dar circumstanţa că ajunsesem să citesc poziţia respectivă prin mijlocirea unui medic, dr. Stan, care distribuise scriiturica cu pricina, m-a pus pe gânduri. La fel cum, pe gânduri m-a pus faptul că prietene ale dr. Stan „apreciau" şi achiesau filosofiei cu pricina.

Aşa că am decis să nu mai tac, ci să îmi exprim opinia strict pentru amica mea, doctoriţa. Alegerea avea să mă coste scump şi să fie calificată până la finalul revărsării urii şi furiei medicale drept "tupeu” şi „prostie”.

Mi-au mai rămas multe întrebări, mai am în mine destulă revoltă. Nu mai târziu decât ieri mama mea s-a întors acasă după ce a fost plimbată şi umilită pe holurile unui alt spital de stat, fără a reuşi să îşi facă analiza pentru care avea programare şi pe care ar fi trebuit să o facă cu o lună în urmă, tot cu programare, când despoţii locului au decis să-i fure „rândul”, introducând înăuntru pe altcineva. Probabil un alt "atent". Iar ieri, aceiaşi despoţi au decis din nou că nu trebuia să fie joi, ci luni...Vom merge "la privat" pentru analiza cu pricina, dar bani negri nu vor vedea…

Un medic de vârsta doctoriţei Stan trebuie să fi început studiile în domeniu undeva prin anii ’98 – ’99… Poate 2000. Când lucrurile stăteau, în mare, cam ca acum. Prin urmare, a fost vorba despre o alegere asumată. Şi-atunci unde ar fi vina pacientului român al anilor 2013, dijmuit o dată de un stat incapabil să gestioneze corect situaţia, a doua oară de un medic-zeu care-ţi comunică implacabil că nu se ridică de pe scaun pentru a-ţi pune la loc osul sfărâmat decât pentru tariful de [...]?! Dr. Stan este un om tânăr,  aparţinând unei alte generaţii decât cea din care fac parte cei doi medici de la Spitalul Alexandrescu şi ar trebui măcar să-şi dorească un altfel de viitor decât pâclosul năclăit prezent  în care medicul trebuie (chiar aşa să fie?) să devină expert în arta compromisului.

Prin urmare argumente precum:

- „Infractorii astia ordinari, cum le spui tu, mor de foame.” – şi cea mai mare parte a pacienţilor obişnuiţi şi dijmuiţi ca la târg!

- „Eu lucrez in sistemul privat, a se intelege sclav pe plantatia altuia, nici serviciile nu sunt mai bune, si categoric eu nu sunt platita pentru munca prestata,iar incompetenta nu trece de pragul privatului, ca doar tot doctorii aia sunt si acolo” – prin urmare, am concluzionat corect că limita superioară a sumei de plătit nu poate fi stabilită,nu? Niciun medic nu e plătit echitabil pentru munca prestată.

-  „s-a ajuns in disperarea de a cere bani” – Nu s-a ajuns…Poate doar medicii s-au ajuns. "Disperarea de a cere bani” are alte izvoare...

- „ nu o sa mai fie medici in Romania, si tu poate o sa te tratezi in afara, tot la medici romani, care acolo pot supravietuii, dar restul milioanelor nu o sa aiba cui sa mai dea mita” – Sunt fără replică!

- „Stai prin capitala ca daca te prinde "infarctul dreptatii" la sat, doar babele o sa iti faca masaj cardiac” – Cred că dacă opun babele bubelor de malpraxis de care sunteţi plini le aleg pe primele!

nu ar trebui să existe, nici să fie expuse cu aceeaşi credinţă cu care altădată se rostea Jurământul lui Hipocrat.

Fenomenul şpăgii în spitalele de stat nu trebuie privit resemnat, cu toleranţă şi îngăduinţă şi nu trebuie asumat, ci combătut. Prin măsuri ale statului. Prin aplicarea legii penale  atunci când este cazul.

Dând la o parte toate argumentele pro şi contra o singură întrebare rămâne – mai poţi să fii medic pentru pacientul tău atunci când ai pierdut ultima fărâmă de umanitate?

…

Pe Gabriela Stan am cunoscut-o în urmă cu vreo doi-trei ani, la un curs de limbă germană. Am fost apoi colege până când, la un moment dat, eu a trebuit să mă opresc, dar am schimbat ulterior mesaje la zile mari şi, cum se obişnuieşte astăzi, ne-am "împrietenit" şi pe facebook. Pe fond şi pe scurt, mi-a fost simpatică, iar simpatia purtată m-a făcut să-i scuz derapajele sesizate. De-abia acum îmi explic că ceea ce îmi era, de fapt, drag era grupul de la germană, ca întreg, şi profesorul, grup în mijlocul căruia m-am simţit întotdeauna bine.

The rear view window

Aici sunt banii dumneavoastră: aleea care nu duce nicăieri.


Se ia una bucată loc de joacă pentru copii (cică....). Se fac pierdute băncile, se scoate gardul şi se pun dale pentru o alee. Îhm...arată nu foarte urât, iar băbuţele ar putea urca fără probleme panta. 
Se toarnă ciment deasupra dalelor. Se pun alte dale peste. Îhm...Acum ai nevoie de pioleţi ca să te caţeri.
Se găureşte aleea cu picamărul şi se instalează gardul la loc. 
Aleea continuă să nu ducă nicăieri.
Rămânem în Bucureşti, sectorul 4.


ps


Cu ceva timp în urmă, primarul presărase prin grădini tichii cu mărgăritare...pardon, aspersoare. Acum mă trezesc la ore fixe în noapte - înfloresc grădinile :-"
În curând nu voi mai avea caroserie la maşină....

Cum procedăm atunci când produsele cumpărate s-au defectat în cursul perioadei de garanţie?

În urmă cu cinci luni de zile am achiziţionat dintr-unul din magazinele de electrocasnice de pe piaţa românească (Hai să vă văd! Ce începe cu „F”, nu e FUCK, însă categoric e DE FUCK?) un LCD PHILIPS care, din păcate, a avut o viaţă foarte scurtă, încetând să funcţioneze subit. Cum, în condiţii normale de funcţionare, acest produs ar fi trebuit să aibă o durată medie de utilizare de cinci ani (!), am decis să solicit vânzătorului nu repararea produsului, ci înlocuirea sa, conform prevederilor Legii nr. 449 din 12 noiembrie 2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora (la care chiar certificatul de garanţie făcea trimitere).

De bună-credinţă, l-am pus în ambalajul original pe care îl păstrasem (sîc!) şi am purces cu LCD-ul în cârcă spre vânzător. Ajung (năduşită, căci era destul de greu) şi le comunic angajaţilor de la intrare ce problemă am. Observ cum doamnei de la casierie i se lungeşte figura, apoi, amintindu-şi probabil ce învăţase dumneaei la cursurile de perfecţionare la care o trimisese angajatorul său, mă anunţă sec că „produsul nu poate fi schimbat”.

"Măi să fie! Casieră”…îmi zic. „Nu ştie ea…” Un coordonator de departament musai să ştie care-mi sunt drepturile, care-i sunt obligaţiile…

O rog aşadar politicos să cheme un „şef” şi …chiar cheamă. Aveam să aflu că doamna Ioana S. era şeful de magazin şi peste ea „nimeni mai mare nu şedea! (o, da!). De altfel, după ovaţiile pe care părea că le aude pretutindeni în jurul ei, gene teatral date peste cap, superioritate şi tupeu puteam să îmi dau şi eu seama că mă aflam în regatul ei, unde nu se mai aplica legea română, ci cea a „muşchiului său”.

Această „doamnă” care după ce, la câţiva paşi de mine, s-a şuşotit timp bun cu o altă angajată a marelui (mda!) magazin, s-a apropiat în cele din urmă şi m-a lăsat să spun ce anume doream, însă doar pentru a-mi servi în plin,cu multă mulţumire de sine, glonţul pregătit pe ţeavă: „Nu putem să vă schimbăm produsul.” ("Hehehehe! Mori, loser-ule care eşti, cumpărător idiot care ne-ai ales pe noi pentru a arunca pe apa sâmbetei jumătate din salariul tău…Başca timpul tău liber pe care îl pierzi acum, căci oricum nu vei obţine nimic…Hehehe! Ce??? Drepturi ale consumatorului?! Dreptul nostru, legea bunului plac şi profitul nostru, nene! Respect, şefa!”)

[Acum, serios, chiar am auzit cum un "operator comercial”, aşa cum însăşi distinsa doamnă, îl numise, cu câteva clipe înainte, în sens peiorativ, o felicita de pe tuşă: „Bravo, şefa!”

Bravo că ce? Că-şi etalează tupeul şi că nu respectă legea?

"Ce puii mei!”, mi-am zis…şi cu banii luaţi şi umilită de prost-crescuţii ăştia?]

„Dar nici măcar nu aţi verificat produsul…” Dau să mă apar şi scot din geantă Legea nr. 449/2003 tipărită…Încerc să-i explic că, în calitate de cumpărător, am nişte drepturi, că nu-i normal ca un produs care ar trebui să funcţioneze cinci ani, să se strice în cinci luni, că-n acest caz operează în favoarea mea, cumpărător, o prezumţie legală conform căreia „[p]ână la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate”. Prin urmare, e ca şi cum l-aş fi cumpărat stricat acum trei ceasuri…Îi arăt ceea ce scrie în certificatul de garanţie: „[…] 10. Modalitatea de asigurare a garanţiei: reparare, înlocuire, conform normelor legale […]" – adică exact ceea ce ceream şi eu.

Foarte sigură pe ea, doamna argumentează că vânzătorul, adicătelea EA, reprezentant al societăţii de la care cumpărasem produsul acum defect, nu are nicio obligaţie/răspundere faţă de mine, cumpărător, ci producătorul LCD-ului, adicătelea Philips.

„Păi, cum doamnă?! Eu lui Philips i-am dat bănişorii mei ori, vorba cântecului, «lu’ mata»?”

Argumentam şi combăteam destul de frumos, mai un articol din lege, mai un „vă reclam la OPC!”, deşi în interiorul meu pricepusem deja cu cine aveam de-a face şi că nu voi obţine respectarea obligaţiilor lor contractuale cu una, cu două. O rog prin urmare să îmi scrie pe spatele facturii că refuză înlocuirea produsului defect, să pună data, să ştampileze şi să semneze. Refuză. Insist.

Îşi sună consilierul juridic. Se sfătuiesc: „[…] mă, dacă tu zici să scriu, io scriu. Scriu ce zici tu."

[Bun aşa, îmi zic…”scrie acoloŞA că ar trebui să vă trageţi câte patru palme fiecare….”]

Ajung prin urmare, nu ştiu cum ori când, să vorbesc, la telefon, cu consilierul lor juridic. Domnul – i-am uitat numele – mă ia şi el de sus, căci, nu-i aşa, cumpărătorul păgubit trebuie zdrobit şi luat în balon, şi-mi recomandă să uit de Legea nr. 449 din 2003, căci aceasta s-ar aplica doar în cazul vânzărilor prin internet….(„What the FUCK?! A…Uitasem. E magazinul cu acelaşi nume…). Mă enervez destul de rău şi-l sfătuiesc eu de această dată: „Colega, te rog, nu te mai strădui…Am făcut aceeaşi facultate amândoi, deşi mă cam mir cum ai absolvit-o dumneata...”. Închei convorbirea, nu însă înainte de a-i comunica că voi depune o reclamaţie la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, iar el îmi răspunde că nu am decât să procedez aşa, dreptatea fiind de partea lor, căci nu există o obligaţie de înlocuire a produsului de către societatea F., toată răspunderea aparţinând producătorului, chestiunea urmând a fi rezolvată prin plasarea produsului în service. „Şi, am să văd eu, OPC-ul îmi va răspunde la fel…”

Înţeleg, după ce toată seara mea liberă era f…erfeniţă, că nu voi pleca înapoi acasă cu produsul înlocuit, ci doar umilită şi cu convingerea reîntărită şi amară că în România absurdul, nedreptatea, prostia, reaua-voinţă, înşelătoria etc. sunt zeiţe cărora, vrem-nu vrem le aducem tribut şi ne închinăm…

Mă pregăteam aşadar să închei, când, ca printr-o ceaţă o aud pe distinsa doamnă şefĂ căreia îi restituisem telefonul, să poată primi ultimele sfaturi juridice, replicându-i sfătuitorului său: „Că NU VREAU EU să i-l schimb! Da?!”

[„POFTIM?”….POFTIM?!”]

Prin urmare, părea că domnul consilier se mai înmuiase în certitudinile lui şi îi recomanda să îmi înlocuiască produsul defect. Oare de ce?!

Nu îmi mai amintesc prea bine ce i-am mai spus şefei legat de vrerea dânsei şi drepturile mele, însă ştiu că am plecat din magazinul lor cu refuzul scris de înlocuire a produsului defect, semnat şi datat de distinsa. Nu însă şi ştampilat, dar era bine şi aşa, căci aveam un punct de pornire pentru reclamaţia la ANPC.

În cele din urmă, povestea s-a sfârşit cu bine pentru mine - nu voi mai intra în detalii. 

Şi pentru că m-am gândit că este un subiect util, haideţi să vedem cum procedăm, din punct de vedere juridic, atunci când produsele cumpărate s-au defectat în cursul perioadei de garanţie. Găsiţi articolul pe pagina mea cu profil juridic europeanlawafternoonschool.blogspot.com

"De Crăciun dau bormaşină la toată lumea!"

Da. Am un vecin nou. 

Da. Chiar deasupra apartamentului meu. 

Da. Are  BORMAŞINĂ. 

Şi da, renovează, cum altfel decât bizuindu-se pe fidela lui  sus-amintită sculă pe care o utilizează zi-nelumină.

Devenit proaspăt proprietar de apartament undeva prin noiembrie, vecinu' a avut grijă să mă uşureze de (şi totodată să mă împovăreze cu) toate zilele libere şi weekendurile ce au urmat. M-am culcat cu program. M-am trezit cu program. Traiul a devenit netrai căci urlam unii la alţii ca sălbaticii pentru a ne putea auzi din ce în ce mai rarele vorbe...

Până ce, la un moment dat, am renunţat aproape a mai ţipa, pardon, comunica, limitându-ne la ceea ce era absolut necesar...

N-am comentat totuşi şi nici nu l-am apostrofat ori reclamat (cui?!), înţelegând că omul trebuie să primenească locul şi să se instaleze cum se cuvine în casa lui...

Aşadar, noi am îndurat în casa noastră. Cea de sub casa lui. Şi pe măsură ce termopanele se montau şi uşile se înlocuiau cearcănele noastre creşteau...

Şi tot n-am zis nimic...Ba mai mult, când a avut nevoie de răspunsuri la întrebări de natură tehnică ori administrativă i s-a răspuns şi a fost îndrumat. Prilej cu care am aflat că vecinu' (aflat undeva pe la 50 şi ceva de ani) nu mai locuise la bloc...Zâmbesc...După călcătura pe călcâi, sigură şi apăsată, cam aşa cum calci în ogradă, cu care măsoară apartamentul în lung şi în lat ne-am fi dat şi singuri seama de asta la un moment dat...

Dar să vă mai povestesc: oarecum cuminţel în materie de bormaşină pe timpul zilei, pe vecinu' îl apucau înfrigurările burghieristice de la nouă seara în sus când, la trântă cu timpul, încerca să găurescă tot ceea ce nu găurise peste zi. Mai că îţi face impresia unui om care duce la bun sfârşit lucrul început într-o zi...

Harnic, precum o albină, vecinu' meu parcă polenizează pereţii: zboară parcă din odaie în odaie şi, lipsit de muză pentru a finaliza măcar una dintre încăperi, îşi croieşte zilnic drum spre măruntaiele blocului cu a lui sculă (majusculă?!).

Şi uite aşa, iată-ne ajunşi cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului. Stăteam de vorba cu maică-mea, în sufragerie, cu câteva minute înainte de ora 11 seara. Liniştite, în fine... Când, pe nepregătite, un muget făcu să trosnească şi să freamăte încheieturile de-acum bătrânului imobil, iar pe-ale noastre, nici ele tocmai tinere, să se cabreze instinctiv. Cutremur???Maică-mea se-agaţă de mine... Eu ridic ochii în tavan, însă nu pentru a cere ultima iertare a păcatelor, ci pentru a-mi spori desaga acestora cu unul nou şi zic ceva de zei şi de originea sănătoasă a vecinului. Maică-mea, înţelegând şi ea că mult prevestitul mare şi nimicitor cutremur nu sosise încă, puse mâna pe-o lingură din lemn, din aceea cu coadă lungă, folosită pentru gemuri, şi-i transmise prin Morse vecinului, folosindu-se de ţeava din bucătărie, ceea ce zisesem eu puţin mai devreme.  Dar vecinul, pesemne, nu cunoştea acest cod, după cum, evident, nu-l cunoştea nici pe cel al manierelor. 

Burghiul continua să facă ceea ce-i dicta mânuitorul lui...Şi brusc îmi încolţiră în minte gânduri specifice perioadei în care ne aflam, de grabnică mântuire a mânuitorului de burghie...

Dar totuşi, ce sorţi de izbândă pot avea în luptă două femei, a căror unică armă părea a rămâne lingura din lemn, cu zdravănul vecin, crescut la ţară, înarmat cu bormaşină? Nu-mi termin însă bine gândul şi până să apuc a zice "stai!", maică-mea era la uşa vecinului explicându-i......îhm...nişte lucruri.

Vecinul, secondat de două muieri aprige ce păreau a poseda vaste cunoştinţe juridice, din moment ce tot invocau dreptul lor de proprietate, pare mai domol şi ne roage să înţelegem că... mai are de dat o gaură (ura!).

În fine, dacă-i p-aşa, vecine, atunci e vorba de-o neînţelegere care deja s-a şi lămurit...

A doua zi, cum povesteam, Ajunul Crăciunului. Vecinul - doar ne asigurase că tot ceea ce înduresem de cu seară nu urma să fie în zadar! - ... ne-a făcut să înţelem că în "vecinul cu bormaşină nu trebuie să te încrezi" căci, ca orice bun creştin care se respectă, a continuat să dea bormaşină la toată lumea. Să fie...să ajungă pentru toţi...

În loc de colinde am ascultat cum zidurile (încep să cred că sunt mai multe decât la mine...)  cedau unul după altul...


La fel şi noi.

România, ţara mea, valea plângerii...

...valea?

Am văzut în seara asta pe una dintre antene (da, ştiu... cel puţin o persoană apropiată mie va ridica o sprânceană...eu o invit să privească, apoi discutăm...) un reportaj, acum în reluare, despre oraşul Turda şi genocidul care se produce acolo...

În spatele lui "nu am ştiut", la cei doi poli, un copil care mărturiseşte senin că a mâncat pită cu mercur ("din ăsta....") şi un viceprimar, gras şi de nepătruns, care se apără motivând că se prea poate că întreg mercurul să fi fost în aer când au inspectat ei, căci pe pământ n-au dat de el...

Deşi musteşte din orice loc desprinzi o scoarţă...

Iar peste ei...peste noi toţi, dâră a unui contract adjudecat pentru 70 de milioane de euro, târzia decontaminare scumpa şi parţială decontată de noi toţi...

Scump pentru că "dincolo", unde era mai ieftin (mai puţin de sfert din suma adjudecată acum) şi nemţeşte făcut nu ne-a plăcut...

"Auschwitz-ul din Turda: oraşul otrăvit cu tone de mercur şi insecticid": aici şi aici.

Reportajul foarte bine făcut...

Adevărul, crunt...

"Lăzăr-oiule, ridică-te şi umblă!"

Choking! Choking!Choking!

căci da, simt că mă  înăbuş...

Choking de-a dreptul... 
Şi eu, ca şi alţi oameni ai muncii din ţara asta, am rămas fără replică în faţa noului "breaking news".


Habemus MeMe, iar el nu-i un fitecine
Este un altul căruia i se cuvine....


Cuvine-se, simt, să ne dăm toți la o parte din țara asta, să le-o lăsăm lor (mai puţin Ardealul, pe care-l vor lua alții) şi să plecăm oriunde om vedea cu ochii...


Iar Lăzăroiu s-a ridicat şi a umblat.

Spaima

Încep să cred că-n topul spaimelor românilor, imediat după spaima pierderii locului de muncă, ar trebui inclusă spaima pierderii locului în metrou. Altfel nu-mi explic de ce, dimineață de dimineață,  în fața ușilor metroului s-ar forma adevărate linii precum în careul de 11 metri, iar goana către scaune ar doborî-o din top, de departe, pe cea a americanilor în ziua de Black Friday.

Cu puțin noroc, am scăpat astăzi de cotul în gură al doamnei îmbrăcate "office", care s-a lansat către scaun cu detentă de mare atlet. Odată așezată, și-a dichisit șuvița răsculată și a oftat cu atâta grație, încât n-ai fi zis că-i vorba de voinica care tocmai mă smulsese din fața ușii.

Mdeh...dacă se înfricoșase atât c-ar fi putut călători în picioare...

***
Şi dacă tot am adus vorba, aş avea şi o propunere către Metrorex. Staţiile fiind deja împânzite cu ecrane, în locul filmuleţelor cu camera ascunsă, ar putea fi proiectate unele înregistrate cu camerele de supraveghere la intrarea garniturilor în staţii. Tare ne-am mai distra!

"Trandafire, ăştia părăsesc terasa!"

Cronică întârziată

Duminică, 12 decembrie, a fost seara Festivalului național de folk Om bun şi da, am fost în sală. Am cumpărat cuminte, oarecum din vreme, bilete pentru mine & C0. Din păcate, le-am ales atât de prost încât am fost declarată, pe bună dreptate, cel mai neinspirat cumpărător de bilete al anului, primind drept trofeu garanţia că niciodată nu voi mai fi desemnată să fac astfel de achiziţii (Yes!!!! Am scăpat! :d) 

Profit însă de ocazie pentru a declara deschis "Ghidul cumpărătorului de bilete la spectacolele din capitală". Carevasăzică, prima pe listă, Sala Palatului. Niciodată nu vor fi cumpărate bilete în sectorul D, locurile începând de la  1 până pe la 10-11! Bine, doar dacă doriți să vedeţi ceva mai mult de boxe...dacă nu, nu! E foarte bine acolo.


Pe undeva prin zonă am stat şi noi, eu având proasta inspirație de a alege locuri în rândul şase, prilej cu care am putut constata că TVR2 are cameramani cu spatele frumos, dar şi că bărbaţii pot alăpta, artificial, ce-i drept, într-o sală de spectacole. Da, da, nu glumesc! Au stat lângă mine un cuplu şi cei doi copii ai lor: unul a plâns neîncetat, așa cum plâng toţi copiii proaspăt  dezlipiți de la țâța mamei şi puși în brațe tatălui "pentru a le face el ceva...orice", iar celălalt, de vreo patru-cinci ani, a pus de atâtea miliarde de ori întrebarea "De ce?", încât aveam ochii plini de lacrimi înainte ca filmuleţul menit să le stoarcă  să apuce a fi proiectat, pe durata uneia dintre piesele lui Victor Socaciu. (De prisos să adaug că mama ţâncului i-a răspuns la fiecare dintre întrebări, nu?)

Au cântat  Maria Gheorghiu, Ada Milea, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Doru Stănculescu, Mircea Baniciu, George Nicolescu, Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi (împreună cu Mihai Neniţă) şi Victor Socaciu, pe care intenţionat l-am menţionat la final.

După o săptămână în care am avut timp berechet pentru decantare,  convingerea mea iniţială, născută la faţa locului, a rămas nemodificată: spectacolul ar fi fost unul deosebit dacă Victor Socaciu nu ar fi avut două idei fixe, cotind către megalomanie şi proaste - prezenţa lui Donovan pe scenă, dar şi a secretarului de stat de la Ministerul Culturii - idei pe care, prin jocul sorţii, a avut căderea de a (ni) le impune.

Observasem încă de la bun început, pe afiş, numele unui invitat special, Donovan, dar cum festivalul de folk era declarat a fi unul naţional, mărturisesc că nu prea i-am luat seama.
Lucrurile nu au stat nicidecum aşa cum scrie la gazetă, Donovan reuşind ce-i drept să ridice cea mai mare parte a sălii în picioare, dar asta doar pentru a merge la toaletă ori pentru a-şi cumpăra, de afară, sărăţele. Ca să va faceți o idee, vă spun doar că Donovan a fost atât de potrivit în miezul Festivalului național de folk "Om bun", precum sunt (ori doar îmi par mie  a fi?!) de potriviţi Marina Almăşan şi Victor Socaciu. Totuși, n-aș vrea să fiu înțeleasă greșit: nu pun în discuție valoarea acestui artist, (nu, nu mă refer la Socaciu, ci la Donovan) despre care știu prea puține pentru a putea da verdicte, ci doar justețea prezenței lui în acea seară, la Om bun.

[...] şi,  constatând noi că nu mergea nici cu casetofon, am conchis: "Donovane, dumneata ne-ai apărut în cale să ne nenorocești!". Totuşi, l-am uitat repede (vorba cântecului, "N-a ştii nimeni ca m-am dus/Numa' or vedea ca nu-s"), deşi atât timp cât a fost pe scenă ne-a părut a fi împovărător de mult , la un moment dat speriindu-ne chiar că s-ar putea întoarce să ne mai cânte puţin.

Legendei i-a urmat Cătălin Stepa care, aducând-o printre noi pe Tatiana, a alungat departe tot ceea ce era străin sufletelor noastre. L-am văzut şi l-am auzit pentru prima dată pe băiatul Tatianei şi tare mi-a plăcut, căci, cântând două dintre piesele ei, ne-a mai alinat un strop dorul...

Dar, din păcate, nu am putut pleca acasă cu această stare de bine , căci domnul deputat a ținut morțiș "să facă show"...şi a făcut. Martoră la reacția sălii, care a respins fără drept de apel prezența secretarului de stat în acel loc, în acea seară, m-aş gândi de acum înainte de foarte multe ori în locul lui Victor Socaciu ce aleg să fiu, căci un deputat-folkist care, imediat după ce-a cântat "Mama lor" şi "Fă-mă, Doamne, prost", întinde mâna după placheta  Ministerului Culturii pare a ascunde în adâncuri un suflet candriu... de papugiu.

Bătaia cu scaunul e ruptă din rai

Da, știu...ne aflăm în acea perioadă a anului în care suntem mai buni, mai generoși, mai îngăduitori, mai...altcineva decât suntem în restul zilelor...*

Ei şi ce dacă ne aflăm?!

Ca să n-o lungesc, vă spun doar că, oricât m-am luptat cu apriga din mine, era cât pe ce să cad în păcat ieri seară şi să demonstrez, folosindu-mă de-un minoritar menestrel, că "bărbaţii-s făcuţi din carne, femeile din oţel", aplicându-i o profilactică bătaie cu scaunul, ca la carte, căci de muuuultă vreme nu mă mai enervase cineva atât de tare, iară nervii nu-mi fuseseră într-un pericol de boală mai mare ca atunci.

Cânta (r)omu' meu de sărea cămeşa de pe el, iar eu (şi, am o vagă impresie că şi ceilalți slujbași din clădire), de continua cu însuflețirea asta, mai aveam un pic şi învățam toate strofele, refrenul reținându-l după prima oră de cântat, apoi ne luam un bilet de grup pentru Bălăceanca. Somat cum se cuvine de colegii ziariști de la etajul 6, care, sper eu, l-au înregistrat pe menestrel pentru a-l arăta lumii, a crezut probabil că i se cere vreun bis şi-a continuat să facă ceea ce, prin transmisiune genetică, ştie el să facă: să agaseze.

N-am apucat totuși să-mi duc la bun sfârşit gândurile animate de spiritul Crăciunului, căci cineva a reuşit să-l facă să priceapă că strofele îi erau numărate.

Ptiii...până şi spiritul sărbătorilor a fost furat de ăştia, domnule!

*(Hmmm, dacă tot am adus să vorba, cred c-ar fi o bună pricină să recitim "Despre ambiţia cuiva de a face alt om din mine")

Proastele idei

Luni, 22 noiembrie. Dimineaţa. Vreme posomorâtă. Lume mohorâtă. Ori invers. N-are-a face, tot una era...

Mă pornesc spre munci şi, nu chiar într-un târziu, ajung....Dar, să vă povestesc cum fu pân' s-ajung.

Şi, ca să-nţelegeţi bine de tot ce-am simţit eu, dar şi alții la fel de ghinioniști ca şi mine doar pentru că s-a nimerit ca drumul nostru să treacă-n dimineața asta prin Pasajul Universității, vă propun un mic experiment. Sunteți gata? Boxele la maximum atunci şi... click aici. Ori aici.

Aşadar, stimaţi turişti galactici, tocmai am coborât din metrou în Staţia Piaţa Universităţii şi ne îndreptăm spre ieşire. Ori, cel puţin, asta ne dorim şi asta vom încerca să facem, de reuşim să biruim cuplul de forţe curent-decibeli. Cum? Ce spuneţi? Un pic mai tare, vă  rog...Dacă nu cumva e 8 pm în loc de 8 am, iar aci, în pasaj un club? Nu, nu e. Uite, oamenii îşi cumpăra corn şi covrigel, "pentru de dimineaţă", vorba reclamei. Dar, mai ştii, o fi dat Dom' Primar vreo autorizaţie pentru magazin cu etnobotanice în loc subteran, dar de mare-mare trecere, iar asta ar explica multe. Anume, ce-i cu petrecerea asta pe netrezitelea şi pe burta goală... O fi o zamă acră...După cum e şi duduia asta, care, chipurile se relansează ori cam aşa ceva.

[...] 

Pun piciorul pe prima treaptă ce mă va scoate la lumină. Inspir şi-l caut prin buzunare pe Zen...Hopa! O găurică...ptiii, pasca...pardon!

Şi tocmai când realizam că fără zen, ziua n-avea cum să fie altfel decât posmăgită, primesc şi confirmarea din partea picamărelor, pe care, dată fiind turnura cu iz arheologic, speram, în naivitatea mea, să nu le mai aud. Deşi, după cât de fioros îşi arată Dom' Primar dinţii cei noi, cred că nici descoperirea chivotului lui Moise nu ar putea stopa lucrările.

M-am bucurat mult prea devreme pentru răzbunarea mută a statuilor strămutate...Dar nu-i nimic, vreme mai e, aşa că nu-mi rămâne decât să-i urez primarului nostru "La cât mai multe situri!"

Update:

Citiţi şi aici. Am râs.

Ţara lui Ciung

Citeam şi eu aici despre alte "afaceri" cu statul român ale unor domni, la costum, pentru care onestitatea şi corectitudinea sunt doar niște vorbe desuete ale unui alt veac şi mă gândeam aşa: poate că dacă pentru fiecare hoție săvârșită asupra țării ăsteia, autorului i s-ar tăia, cu sabia, o mână, atunci o mână n-ar mai avea cum să spele o alta.
Şi poate că lucrurile, măcar de frică, ar fi forțate să intre pe făgașul firesc. Iar pe Ciung l-ar apăsa atunci, dacă nu rușinea hoției comise, măcar povara infirmității dobândite în urma aplicării pedepsei.

Lezmajestate

octombrie-noiembrie  2010,  

interviurile cu viitorii stagiari

sau "Există oameni care nu vor să vorbesc cu tine"

Mai exact, cu mine. Ei, amu' ce să fac? [...] Dacă există, există.

Avea bunica, Dumnezeu s-o ierte, o vorbă pe care mi-o spunea de fiecare dată când mă supăram, probabil, fără temei: "Măriuca, mamă, Dealul Mitropoliei e mare! Poți merge să te dai de-a berbeleacul şi ţi-o trece apoi."

I-aş fi spus-o, zâmbind, şi duduiței care, deunăzi, mi-a trântit, virtual, de la înălțimea celor 20 de anișori ai săi, ușa în nas, socotindu-mă vinovată de lezmajestate și pe veci de neiertat!

Stând noi de vorbă, în cadru organizat, am decis să păstrez buzduganul în teacă şi să nu tai de la rădăcină derapajele din exprimarea domnișoarei studente, îngrijorându-mă doar în sinea mea. Dar asta până în momentul în care am primit, chiar din  gura distinsei duduițe, asigurarea cum că alta ca dumneaei de bună într-ale limbii române, pe lumea asta nu-i. 

Astfel stând lucrurile, la finalul interviului, am rugat-o să corecteze unul dintre panseurile care mă izbise vârtos în cuta ce mi se iscase între sprâncene: "[...] sunt unii profesori la care ne întrebăm de ce au ales facultatea asta [...]" (anume, cea de de drept...)

Probabil un asemenea profesor este şi cel de la Braşov, care chiar bombardat cu proteste imortalizate pe peliculă şi intens mediatizate, a refuzat "să-i treacă" pe studenții despăduritori-ai-limbii-române.*

* În urmă cu ceva vreme, când la unul dintre numeroasele nostru posturi de televiziune era prezentată o altă știre cu iz protestatar, mărturisesc că am căscat ochii uimiți, aflând pricina grevei studențești: "sfârșitul era acolo", iar proful de neînfrânt şi nemilos, îi pica în serie la materia lui.

Justificarea acelui domn profesor universitar m-a pus însă pe gânduri: "Domnule, studenții ăștia, nu numai că nu cunosc materia, dar nici românește nu știu să scrie! Şi-ar vrea să fie lăsați toți să copieze din carte!"

Şi uite-așa duduița a plecat trântind uşa, trimițându-mi apoi veste că, din pricina jignirii aduse, răul nu mai putea fi îndreptat. Mărturisesc că eu mă hotărâsem să-i fac loc în a noastră ogradă, păstrând speranţa că ceva bun din orice se poate alege. Dar dacă nu-i chip, nu-i.

Data viitoare promit să las buzduganul acasă.