Muzici... luni

Should I fall behind...

“Lonely is healing if you make it.”

“It's okay if no one believes like you. All experience is unique, no one has the same synapses, can't think like you, for this be releived, keeps things interesting lifes magic things in reach.”

Uși

Slidding Doors.

Vechi, bunuț.

Alegeri pe care le facem pentru ca apoi să nu mai fim niciodată la fel.

Insomnii sau patefon matinal...

...depinde cum privesc.

"N-ai cum

Să te prefaci că nu exist.

N-ai cum

Să spui că vii şi să nu mai vii niciodată.

[…]

N-ai cum

Să nu asculţi şi să nu-mi vorbeşti

O zi intreagă.

N-ai cum

Să te joci cu viaţa mea.

[…]

Aşa că n-ai cum să mă răneşti. 

Cineva a făcut asta deja, înaintea ta."

[Taxi - Cineva înaintea ta]

„sometimes you just have to move forward”

Sunt zile pe care le-ai vrea trecute mai grabnic, de parcă nu din mosorul tău ai deșira fir de timp... Și parcă tocmai aceste zile se încăpățânează să avanseze în ritmul dorit spre granița trecutului și a uitărilor...

Vremurile moderne ne-ngăduie luxul de a fi nefericiți... răsfățul de a pierde vremea cu nimic...

Dincolo de uşa închisă a odăii mele, într-o încercare, fără de izbândă, de a cere răgaz fără dobândă Moşului Timp, mi-am pus un film... 
Ales bine, aşa cum aleg de fiecare dată când merg pe mâna intuiţiei mele...

[...]

Womanin Gold sau Portretul lui Adele Bloch Bauer I, pictat de Gustav Klimt, e o poveste dureroasă ce are puterea să te trezească la viață.

Pentru părţile de viaţă furate nu există pe lumea asta restitutio in integrum...


Dar, din nefericirea mea, mă ridic în capul oaselor şi înţeleg că „sometimes you just have to move forward”. 

„As I stood there looking through the window...”

„As I stood there looking through the window...”

Am revăzut în seara asta Stuck in Love.

Povestea asta despre iubire, răbdare şi regăsire mi-a plăcut mult şi prima dată când am urmărit-o, dar cu atât mai mult mi-a plăcut azi.

[...]

Aşa cum stăteam acolo, privind prin fereastra descoperită a lumii lui, inspirând mirosul marin sărat, inspirându-l adânc, până în inimă, simţindu-l nu drept o sare pe rana deschisă ce sunt, nici ca pe un drob în balans deasupra unor creştete candide, ci drept dovada clară a realităţii că-s vie şi că trăiesc, am înţeles că ceea ce îmi descoperise ateul era de fapt un sens profund creştinesc.

Ateul îmi revelase în cel mai curat mod creştinesc cu putinţă că a iubi înseamnă a ierta.

Un val se sparge de sticlă... îmi ia cu el înapoi în neagra mare scoicile şi vara. Fereastra-i închisă. 

Dar eu nu sunt tristă. 

Looking for the summer

Neîncrederi

           

Încărcată cu marea parte a planurilor mele din ultimii ani, mărturisite numai hârtiei, planuri irosite ori pur şi simplu neîndrăznite, a căror unică menire este acum să fie tocate mărunt, prin mijlocirea Copacului de hârtie, încerc să recuperez prin sprinteneală minutele pierdute aiurea în faţa oglinzii... Aiurea… Căci rochiţele s-au întors pe umeraşe… părul, ale cărui vârfuri fuseseră atent întoarse spre interior, a fost strâns în coc, iar pantalonii albi şi comozi fac în ciudă maldărului de dichisuri cu pretenţii ghemuit pe pat.

Vântul şugubăţ ce nu pridideşte a-nvolbura straiele largi, de vară, se dovedeşte a nu-mi fi mie de mare folos, aşa cum sunt, îmbufnată (Căci e târziu, târziu, târziu!) şi împovărată de kilograme de coli (Chiar, ce ar fi să desfac bocceluţa de maculatură şi să-mi arunc toate dorinţele neîmplinite în vânt?) ce mă ţin bine ancorată într-un prezent neputincios şi oarecum inert…

Observ însă cu ciudă cum vântul reuşeşte a-i iuţi la pas pe ceilalţi călători.

Pentru a mă feri de zgomotul străzii şi al şantierului din cartier, decid să mă ascund după portativ. Tema mea muzicală îmi făgăduieşte fericiri, pricinuite de  amintirile unui timp mai bun, la care mă întorc în acorduri, şi dau să trec de prima străduţă, dar… o maşină argintie îmi barează calea… cel de la volan începe să-mi vorbească prin geamul lăsat, dar eu nu aud nimic şi-ncerc să mă conving, citindu-i pe buze şi fiind atentă preţ de câteva secunde la privirea lui, pe care o declar bună, că nu am a mă teme de nimic.

Programată, amintirea pericolelor – semnal de alarmă! – se declanşase imediat ce am fost rugată să opresc: „Domnişoară….”

„Dacă mă trage în maşină? … Dacă îmi fură geanta? … Dacă, în timp ce îi dau indicaţii, altcineva mă buzunăreşte? Dacă….”

Văzusem un astfel de filmuleţ pe net, cu falşi turişti ce te opresc să îi îndrumi doar pentru a te goli de portmoneu şi ce mai ai de preţ prin buzunare ori poşetă...

Trăim sub spaima pericolelor la tot pasul. Ridicăm ziduri vizibile sau invizibile în spatele cărora ne ascundem. Şi nici măcar nu realizăm cum viaţa trece pe lângă noi.

I-am dat un brânci de nu s-a văzut fricii şi apoi încă un şut în fund şi l-am povăţuit pe călătorul prahovean cât de bine m-am priceput eu cum să-şi croiască drum prin şantier.

Mergea la spitalul de nebuni.

:)

…

Câţi dintre cei ce au trecut în dimineaţa asta pe la Universitate au putut repera la vreme, pe cer, înainte de a se pierde în imensul albastru, micul nor roz? Câţi în afara celor pe care i-am incomodat eu, oprită în mijlocul drumului, scotocind grăbită prin paporniţe după altfel mereu prezentul aparat de fotografiat tot roz (sîc!) pe care, iaca, acum, când aveam nevoie de el, nu îl găseam? Forţaţi de obstacolul ce eram ridicau privirea spre cerul meu, căutând la rândul lor un semn...

Sârguincios, precum un colecţionar de amintiri ce a găsit ceva nepreţuit, l-am fotografiat.

Explosions In The Sky

The Only Moment We Were Alone

Manglehorn...

... un film-poezie, alean, poveste-bucurie.
L-aş revedea de sute de ori. Frumos, prea frumos!

....

Citesc unul dintre comentariile din buză de pagină şi zâmbesc - "film pentru oameni bătrâni"...
Aş zice că-i pentru cei ce se înţelepţesc... dar, de această recunoaştere e un preţ musai de plătit, primesc!

Manglehorn... o imensă bucurie tristă într-o zi de vară ce-a plâns cu cea mai rece ploaie ce s-a găsit în nori. Toate amărăciunile se lecuiesc într-o zi.

"You've kept me at arms lengths for so long...

with your distance...circumstances and riddles... you left me confused and unsure."

http://www.imdb.com/title/tt2893490/

First breath after coma

Doar un scheci...

Foarte bine făcut!

Dar mi-a lăsat aşa un gust amar... nu coborârea ei disperată, căci în viaţă de nu eşti atent şi vezi doar ceea ce vrei tu să vezi, iar nu adevărata faţă a lucrurilor, ţi-o iei.
Ci uşurinţa cu care samsarul de vise îşi cere plata lui...

Reprezentaţiile unora pot însemna coborârea din ultimul tren a altora.

"Time will wait for no one"

Vie

vie de viță sau viță de vie... :) cu cireșe la urechi

Încurcături

Momentele frumoase, baloane de săpun

Nu cred că gesturile şi atitudinile ce ţin de normalitate şi de bun-simţ trebuie aplaudate.

Nu într-o ţară normală, cu oameni în general de bun-simţ, care au învăţat sau au ştiut dintotdeauna să-şi respecte aproapele, dar şi că atât timp cât ocrotesc şi întreţin toleranţa pot trăi frumos unii alături de ceilalţi.

Dar în ţara noastră?

[…]

În dimineaţa asta, deşi destul de desprinsă de stradă, amărâtă fiind de chestiuni personale ce mă ancorau şi aşezau cu gândurile printre mărunţişurile vieţii mele, am prins un fragment de dialog între două doamne ce se opriseră în urma mea. Doamnele, uimite până la împietrire de sceneta ce se întrupa în faţa lor, discutau despre mine şi Arşag şi despre ceea ce făceam eu atunci când ele m-au surprins cu privirea. Strângeam după câine.

Mă şi întreb cum de le-am auzit, căci ultimul an de când am întâlnit-o pe Arşag şi ne-am primit şi îngăduit una în viaţa celeilalte, mi-a descoperit atât de multe părţi urâte ale naturii umane câte nu credeam/doream să aflu într-o viaţă.  Aşa că am fost forţată să dezvolt un sistem de autoapărare în faţa oricărui atac verbal sau non-verbal venit din partea străzii. Prin urmare, am devenit surdă.

De regulă, prin cartierul meu, un om care strânge după câinele său – deşi, în mod declarat, toată lumea doreşte să se întâmple asta cu regularitate! - primeşte din partea cetăţeanului ce îşi exercită neîngrădit dreptul la libera exprimare a opiniilor ironii (gen "uite-o şi pe asta cu punga la curu’ câinelui"), înjurături („bip, bip, n-ai hrăni un om!") ori câţiva pumni în cap - şi trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pătimită fiind, că se întâmplă şi de-astea.

Statu-quoul localo-administativ bucureştean ce are la bază împrejmuirea - gardul, stâlpişorul şi bordura înaltă - te obligă să îţi dezvolţi un adevărat sistem pentru a-i parcurge străzile în plimbare ori în deplasare. Şi sistem avem şi eu şi Arşag, obligate de raţiuni ce ţin de laba broaştei de pe creierul de primar să parcurgem kilometri pe betoane, căci spaţiile special amenajate pentru câini lipsesc ori sunt la o aşa distanţă ce te face mai degrabă să iei în calcul zborul pe lună.

Chiar aşa? Stăpâni de câini sau nu, vouă vă place cum arată oraşul astă îngrădit mai ceva ca pe vremea împuşcatului cu garduri de-o şchiopă, mai 'năltuţe ori de-a dreptul cazematice? Cred că nu a existat băltoacă să nu primească gard din partea administraţiei.  Cetăţeanule, cu excepţia cazului în care intri în categoria nefericită a posesorului de câine, tu ai dreptul să stai pe iarbă!

[...]

Revenind la mirările matinale, nu cred că trebuie să primesc şi nu aştept o medalie pentru că fac ceea ce ar trebui să facă orice om: să nu murdărească locul în care trăieşte, iar dacă totuşi i se întâmple, să-l cureţe.

Dar trebuie să recunosc că după bătaia pe care am încasat-o pe stradă, în primăvară, pentru că Arşag a făcut, ÎN PUNGĂ, dar lângă maşina nepotrivită a unui securist căruia democraţia i-a băgat în creieri ideea drepturilor supreme, aprecierea doamnelor m-a încântat şi le mulţumesc!

De dimineaţă am întins însă pasul, prefăcându-mă în continuare că sunt surdă, lăsându-le pe cele două doamne în urma mea. Am luat cu mine bucuria plimbării de dimineaţă, dar şi pe cea a aprecierii sincere venite din partea unui străin întâlnit pe stradă, apreciere a unui obişnuit gest de decenţă civică.

Dar momentul frumos şi bucuria mea nu au durat mult. Ciobănescul german cu care imediat ne-am întâlnit a grăit. Şi-a grăit şi Arşag. Amândoi pe limba lor. Alţi cetăţeni încremeniţi în faţa posibilităţii încleştării dintre doi giganţi.

Bucuria mea, balon de săpun spart.

„V-am spus eu, doamnă, câinele e câine, muşcă!”

Dar Arşag şi neamţul ei n-au muşcat. Şi drept e că mai degrabă mi s-a-ntâmplat să văd oameni muşcând din oameni, decât câini din câini.

PS

Omule, te rog, nu murdări oraşul nostru!

Old songs

Ann Maria - LUV

"Ann-Maria, sit down
Have you made up your mind by now?
No, there's no need to cry or reproach
You have tried so hard to take it easy
Ann-Maria, be true
Do you think you're the only one?
Ain't it better to have lost
Than never ever have been loved before
Ann-Maria, dance to the music and feel fine
Mexico's got love enough beneath each sombrero."

Old songs

“I've been crying today
Threw my memories away
Something died as I cried
For my broken souvenirs.
Can I reach for the sun
Find a place I belong
Now you're one of my broken souvenirs.”

Caloianul. Coviltire sub soare

Într-un mojar plămădit din dorinţe, încerc în unele zile să sfărâm singurătăţile-mi în  boabe mărunte…

Se poate să fac asta dăruindu-mi flori sau pur şi simplu o pauză de două-trei minute în care să ascult, cu fereastra deschisă, adierea ori secrete ciripii teribile ce răzbat din frunzişul primenit de dincolo de geam.

Astăzi a fost rândul hatârului trandafir – aşa că acum o minunăţie de flăcău îmi stă pavăză în calea tristeţurilor!

Deşi atunci când socot că-i neîncăpătoare pentru agorafobiile mele de muşteriu îndelung chibzuitor, ezit să intru în florăria din pasaj - ce-i drept că mă ispiteşte aproape-ntotdeauna şi la dus şi la-ntors - astăzi voiam musai să-mi încep ziua truditoare sub ocheade de petale - aşa că am intrat, strecurând-mă pe lângă celelalte două persoane dinăuntru…

Mi-am plimbat privirea peste vasele pline cu flori – ehhh, n-au florăriile din Bucureşti atâtea flori câte mi-aş cumpăra eu de chimirul mi-ar fi neîncăpător!  Şi am ales din priviri.

Dar exact atunci când voiam să-i spun firului meu „Bine te-am găsit!”, o mână nesăţioasă, cu ceas auriu la încheietură, a umbrit glastra, răscolind printre flori...

„Nu-i nimic” – mi-am zis în gând, mutându-mi privirea pe tenişii lui… „oricum era înaintea mea…” Şi, cu tihna mea un strop clătinată, am început să chibzuiesc rapid de mai e loc ori nu de-un dar floral...

[Zâmbesc…]

Iar loc era. Şi nici trandafirul meu nu fusese sortit altcuiva.

Cum nu aveam nevoie de nicio garnisire specială pentru străjerul meu împetalat, m-am gândit o clipă să rog să mi se permită a plăti, peste rând, să pot pleca, dar n-am făcut-o. Mai ales că blânda doamnă floristă m-a recunoscut şi m-a salutat înclinându-şi capul. [Blândei-doamne i-am făcut loc în memoria mea aşa: se făcea că pasajul devenise sală de concert, iar tu ori eu sau oricine altcineva puteam deveni pentru câteva minute dirijor al unei orchestre adevărate! Toată lumea era mai frumoasă căci toţi ne mişcam pe-aceeaşi muzică. Iar Blânda-doamnă, unind fir cu fir într-un buchet, cânta în magazinul ei şi se unduia... ( Valsul nr. 2 al lui Şostakovici.)].

Nimic neobişnuit cu cel dintâi client… Dară nesăţiosul…[Zâmbesc iară…]

- „Punem ambalaj transparent?”

- [frână mentală]…

Arătându-i fila de celofan din mână - „Celofan?”

„Ţe? … Ceee?!”

[Era rândul meu să pun o frână mentală bruscă. Dar nu, nu! „Serenity now! Serenity now!!!”

După felul în care articula cuvintele şi dacă n-ar fi fost ceasul de aur, m-ar fi păcălit pentru o clipă în privinţa naţionalităţii sale…Iar „ţe-lo-fan”, hai să fim drepţi, câţi dintre noi nu l-am putea confunda cu „xilofon”, „diafan”, „cefalorahidian” ori …„cioban”?]

„Ăaa… Alţeva ţe aveţi?”

„Altceva? Păi mai avem plasă şi ....” (am uitat eu ce anume, hârtie parcă…)

„Da, da… puneţi plasă… Aia e …e… boschetăreală!” arătând spre celofan.

Trei perechi de sprâncene s-au arcuit deodată – ale mele, ale Blândei-doamne şi cele din spatele cortinei: „?!”

-„Ambalajul transparent?” – întreabă zâmbind Blânda-doamnă…„Poftiţi!”. „36 de ron!”

-„35 cred că e foarte bine!” Iar înfrânatul mental palmă rapid banii pe tejghea.

-„Vă rog! Face 36 de ron.”

„Cât costă plasa aia?!”

-„6 ron…”

-„Şi ce?! Ierburile alea?!”

-„Nu vă supăraţi, nu vă pot face reducere, eu fiind un simplu angajat aici. Trebuie să dau socoteală la sfârşitul lunii pentru produsele din gestiune” şi Blânda-doamnă îi recapitulă cu rapiditate preţurile. „Dar, dacă vreţi, vă putem pune un bileţel de «La mulţi ani! din partea noastră»” [Eu am zâmbit… Victorie!]

Caloianul n-a vrut… şi a plecat împodobit cu trandafirii lui să vestească ploaia şi-n alte locuri la ceas aur în prag de seară…

A pune la loc neorânduielile în mod corect, dar totodată simplu şi decent este o artă.

Mai ales într-o lume precum cea a Bucureştilor în care fiecare respirare a altuia e pricină de sfadă cu un seamăn.

Caloianul aduce ploaia. Să nu dezgropăm Caloianul, ca pe-o secure de război, mai ales când lumile-s oricum învolburate împrejurul nostru, iar de sus cad necontenit neinvocate ploi.

***

Gastropoda anapoda

„Sunt prietenă cu Melcu’… Nu glumesc!” J

Astăzi am redat grădinii doi melci.

Doi melci cumsecade care, cu gândurile anapoda din pricina vremii, se rătăciseră pe poteci trasate de roţi…

Codobelc fiind, mărunţel şi mut, e periculos să te aventurezi pe poteci şofereşti…

Cu băgare de seamă, paşii voştri melcii să nu-i calce!

Norocul sau sorocul - Pui de pisică pentru adopţie

Omul îşi face norocul cu mâna lui. 

Şi tot mâna lui pricepută poate face norocul

unui pui de pripas.

Vestesc oamenilor cu suflet bun că în grădina unui bloc oarecare din Bucureşti se află patru ghemotoace speciale de dat. De luat. De îndrăgit. De zilnic înveselit.

Sunt patru pisoi în mare-mare nevoie. Alături de ei, tot în căutarea unor cămine, mama lor şi o mamă-surogat pe care, indiferent de genul ei, putem să o numim fără să greşim Empatia.

Cu excepţia pisicii-mame, nu m-am putut lămuri în privinţa sexului lor.
Dar ceea ce rămâne cert este că, dacă nu vor fi luaţi de pe stradă şi nu vor primi tratatament medical, vor suferi şi vor muri lent şi dureros.

Fotografiile lor, aici.

***
Animalele ne demonstrează deseori că sunt mai bune decât noi.
Empatia, deşi într-o evidentă suferinţă fizică, a luat alături de ea şi-i ocroteşte pe cei doi pui mai firavi, separaţi de mama lor.

Away

About today
The National


"Today you were far away
and I didn't ask you why..."