Încărcată cu marea parte a
planurilor mele din ultimii ani, mărturisite numai hârtiei, planuri irosite ori
pur şi simplu neîndrăznite, a căror unică menire este acum să fie tocate
mărunt, prin mijlocirea Copacului de hârtie, încerc să recuperez prin
sprinteneală minutele pierdute aiurea în faţa oglinzii... Aiurea… Căci rochiţele
s-au întors pe umeraşe… părul, ale cărui vârfuri fuseseră atent întoarse spre
interior, a fost strâns în coc, iar pantalonii albi şi comozi fac în ciudă maldărului
de dichisuri cu pretenţii ghemuit pe pat.
Vântul şugubăţ ce nu
pridideşte a-nvolbura straiele largi, de vară, se dovedeşte a nu-mi fi mie de
mare folos, aşa cum sunt, îmbufnată (Căci e târziu, târziu, târziu!) şi împovărată
de kilograme de coli (Chiar, ce ar fi să desfac bocceluţa de maculatură şi
să-mi arunc toate dorinţele neîmplinite în vânt?) ce mă ţin bine ancorată
într-un prezent neputincios şi oarecum inert…
Observ însă cu ciudă cum vântul
reuşeşte a-i iuţi la pas pe ceilalţi călători.
Pentru a mă feri de zgomotul
străzii şi al şantierului din cartier, decid să mă ascund după portativ. Tema
mea muzicală îmi făgăduieşte fericiri, pricinuite de amintirile unui timp mai bun, la care mă
întorc în acorduri, şi dau să trec de prima străduţă, dar… o maşină argintie
îmi barează calea… cel de la volan începe să-mi vorbească prin geamul lăsat,
dar eu nu aud nimic şi-ncerc să mă conving, citindu-i pe buze şi fiind atentă
preţ de câteva secunde la privirea lui, pe care o declar bună, că nu am a mă
teme de nimic.
Programată, amintirea
pericolelor – semnal de alarmă! – se declanşase imediat ce am fost rugată să
opresc: „Domnişoară….”
„Dacă mă trage în maşină? … Dacă
îmi fură geanta? … Dacă, în timp ce îi dau indicaţii, altcineva mă buzunăreşte?
Dacă….”
Văzusem un astfel de filmuleţ
pe net, cu falşi turişti ce te opresc să îi îndrumi doar pentru a te goli de
portmoneu şi ce mai ai de preţ prin buzunare ori poşetă...
Trăim sub spaima pericolelor
la tot pasul. Ridicăm ziduri vizibile sau invizibile în spatele cărora ne
ascundem. Şi nici măcar nu realizăm cum viaţa trece pe lângă noi.
I-am dat un brânci de nu s-a
văzut fricii şi apoi încă un şut în fund şi l-am povăţuit pe călătorul
prahovean cât de bine m-am priceput eu cum să-şi croiască drum prin şantier.
Mergea la spitalul de nebuni.
:)
…
Câţi dintre cei ce au trecut
în dimineaţa asta pe la Universitate au putut repera la vreme, pe cer, înainte de a se pierde în
imensul albastru, micul nor roz? Câţi în afara celor pe care i-am incomodat eu, oprită în mijlocul drumului, scotocind grăbită prin paporniţe după altfel mereu prezentul aparat de fotografiat tot roz (sîc!) pe care, iaca,
acum, când aveam nevoie de el, nu îl găseam? Forţaţi de obstacolul ce eram ridicau privirea spre cerul meu, căutând la rândul lor un semn...
Sârguincios, precum un colecţionar de amintiri ce a
găsit ceva nepreţuit, l-am fotografiat.
