Neîncrederi

           

Încărcată cu marea parte a planurilor mele din ultimii ani, mărturisite numai hârtiei, planuri irosite ori pur şi simplu neîndrăznite, a căror unică menire este acum să fie tocate mărunt, prin mijlocirea Copacului de hârtie, încerc să recuperez prin sprinteneală minutele pierdute aiurea în faţa oglinzii... Aiurea… Căci rochiţele s-au întors pe umeraşe… părul, ale cărui vârfuri fuseseră atent întoarse spre interior, a fost strâns în coc, iar pantalonii albi şi comozi fac în ciudă maldărului de dichisuri cu pretenţii ghemuit pe pat.

Vântul şugubăţ ce nu pridideşte a-nvolbura straiele largi, de vară, se dovedeşte a nu-mi fi mie de mare folos, aşa cum sunt, îmbufnată (Căci e târziu, târziu, târziu!) şi împovărată de kilograme de coli (Chiar, ce ar fi să desfac bocceluţa de maculatură şi să-mi arunc toate dorinţele neîmplinite în vânt?) ce mă ţin bine ancorată într-un prezent neputincios şi oarecum inert…

Observ însă cu ciudă cum vântul reuşeşte a-i iuţi la pas pe ceilalţi călători.

Pentru a mă feri de zgomotul străzii şi al şantierului din cartier, decid să mă ascund după portativ. Tema mea muzicală îmi făgăduieşte fericiri, pricinuite de  amintirile unui timp mai bun, la care mă întorc în acorduri, şi dau să trec de prima străduţă, dar… o maşină argintie îmi barează calea… cel de la volan începe să-mi vorbească prin geamul lăsat, dar eu nu aud nimic şi-ncerc să mă conving, citindu-i pe buze şi fiind atentă preţ de câteva secunde la privirea lui, pe care o declar bună, că nu am a mă teme de nimic.

Programată, amintirea pericolelor – semnal de alarmă! – se declanşase imediat ce am fost rugată să opresc: „Domnişoară….”

„Dacă mă trage în maşină? … Dacă îmi fură geanta? … Dacă, în timp ce îi dau indicaţii, altcineva mă buzunăreşte? Dacă….”

Văzusem un astfel de filmuleţ pe net, cu falşi turişti ce te opresc să îi îndrumi doar pentru a te goli de portmoneu şi ce mai ai de preţ prin buzunare ori poşetă...

Trăim sub spaima pericolelor la tot pasul. Ridicăm ziduri vizibile sau invizibile în spatele cărora ne ascundem. Şi nici măcar nu realizăm cum viaţa trece pe lângă noi.

I-am dat un brânci de nu s-a văzut fricii şi apoi încă un şut în fund şi l-am povăţuit pe călătorul prahovean cât de bine m-am priceput eu cum să-şi croiască drum prin şantier.

Mergea la spitalul de nebuni.

:)

…

Câţi dintre cei ce au trecut în dimineaţa asta pe la Universitate au putut repera la vreme, pe cer, înainte de a se pierde în imensul albastru, micul nor roz? Câţi în afara celor pe care i-am incomodat eu, oprită în mijlocul drumului, scotocind grăbită prin paporniţe după altfel mereu prezentul aparat de fotografiat tot roz (sîc!) pe care, iaca, acum, când aveam nevoie de el, nu îl găseam? Forţaţi de obstacolul ce eram ridicau privirea spre cerul meu, căutând la rândul lor un semn...

Sârguincios, precum un colecţionar de amintiri ce a găsit ceva nepreţuit, l-am fotografiat.

Fericire e...

Fericire e atunci când eşti singurul care preferi scării rulante, exclusivitatea urcuşului asigurat de propriile picioare.
Separat de ceilalţi prizonieri ai oraşului prin ziduri muzicale, zâmbeşti, ocolind o doamnă pe trotinetă, acestei frumoase zile ce promite să nu-ţi mai asigure invitaţia la un ceai de tei găzduit de trufaşă doamna Ploaie de Vară. 

La capătul treptelor, ridici privirea spre cerul tău. Fericirea e!

Senin şi atât

... sunt acele dimineţi în care te trezeşti zâmbind în ciuda somnului ghemuit, ce te-a cuprins spre ziuă.
Prin fereastra întredeschisă, bătrânii tei din curtea blocului îţi desenaseră, cu cerneală invizibilă şi-nmiresmată, musteţi...

Păşind desculţ peste pragul zilei, te priveşti cu mirare - urmele frământărilor de ieri s-au risipit, nu-s nicăieri, nici măcar pe podea, încurcate-ghem de vreo mâţă...
Nu eşti obosit, iar sufletul ţi-e-n tihnă.

Cer albastru în fereastră, pixelat de rândunele ce se-arcuiesc în zborul lor, în preajma cuiburilor...

Vântul

... ptiii, ce poveşti ne-ar putea împărtăşi vântul!
Doar să ne aplecăm urechea, să ascultăm şoaptele rostite mai întâi copacilor...
Prea ocupaţi, îl ignorăm, luându-i seama doar atunci când ne răzvrăteşte ferestrele ori ne flutură, lipsit de pudoare, faldurile...

În grădina secretă, despre care dacă n-am şti că se află în inima capitalei, am putea jura că se află în vreo urbe uitată de lume, închid ochii şi-ascult vântul strigând păsările pe nume...

Demis - My friend, the wind 

...done chasing butterflies

Fluturii mei s-au aşezat, osteniți şi grei, 
pe pământ
Un spiriduş se jucase cu ei,
aşezându-le cireşe îngemănate la urechi.
Cocheți, oglindindu-se în boabe de rouă,
admirându-se,
fluturii s-au crezut zei.

Şi au lăsat în urmă cerul, dar şi zborul,
lepădându-se de el.

Duceață din petale de trandafiri

Desfătări de grădinar

Povestea dulceții mele din petale de trandafiri începe firesc, așa cum încep toate poveștile dulcețurilor din petale de trandafiri, cu a fost odată...

A fost odată o tufă de trandafiri. Deosebit de spinoasă, înțepa nemilos degetele oricui n-ar fi dovedit băgare de seamă atunci când s-ar fi aplecat asupra ei spre a-i culege florile...
Într-o zi, cineva a dischisit-o, a grijit-o de bube, a scos-o din mijlocul ierburilor rele și i-a arătat lumina și cerul, sprijinindu-i ramurile în atele, iar ea, tufa, drept răsplată pentru binele primit, a înflorit fără măsură, parfumând toată curtea cu o mireasmă căreia cu greu i-ar putea fi găsit ecou în cuvinte...

Odată  înfiripată în minte ideea dulceții, m-am documentat oleacă pe internet: aici și aici. Am ales rețeta cu suc de lămâie și am improvizat apoi, cantitatea mea de petale fiind probabil mai mare decât cea din rețetele de mai sus, după cum am evaluat cântărind grămada în mâini. Practic, am pus mai mult suc de lămâie și mai puțin zahăr, raportate la cantitatea mea de petale, ca un bucătar curajos, novator și iscusit ce sunt (cei care își amintesc cum am băgat eu la cuptor, împreună cu tava, și un suport cauciucat știu că nu glumesc, desigur... ).

În rest, pașii parcurși au fost identici celor recomandați în rețetele de mai sus: am cules petalele....

le-am spălat....

le-am frecat cu zahăr, le-am acoperit și le-am lăsat în așteptare; am pus pe foc zahărul, apa și sucul de lămâie...

după ce a fiert amestecul de mai sus, am adăugat petalele...

și am așteptat ca dulceața să fie gata, amestecând din când în când în cratiță, mai mult ca să am pricină de a zăbovi deasupra ei și de a inspira parfumul care efectiv te năucește și te îmbată.

Dacă aș putea trăi din ceea ce mi-ar oferi pământul, nu m-aș gândi de două ori ce drum am de ales...

Mai jos, dulceața :)

Vie

vie de viță sau viță de vie... :) cu cireșe la urechi

Încurcături

Grauri

Fiiiii-U!

Fiiiiiiiiiiiii-U!

...

Dimineața, soare în ferestre și sinfonie ciripie...

Așa înțeleg și eu - și primesc! - să-ți fie dat ghes a-ți pune tălpile goale pe podină, în pofida durerii de cap care te chinuie din miez de noapte, înfundându-ți creștetul dureros adânc în perne.

Lumina era atât de bună încât am fost la un pas de a sări peste obișnuita cană matinală cu cafea pentru a ieși mai întâi în grădină să mă bucur de fiecare frunză, de fiecare gâză, de fiecare nor din vată de zahăr, de fiecare sunet de care nu am parte în orașul din beton.

Păsăroaiele în privința numelui cărora m-am dumirit între timp - îs grauri!- pe lângă că-s tare cochete, mai sunt și mari și iscusite cântărețe!

Graurii, despre care cei din parte locului pomenesc cu obidă, dând din mână a pagubă,  căci le fac vinovate pe aceste înaripate de furtișagul boabelor de struguri, dar și de ocuparea fără drept și înfundarea cu cuib (mdeh...) a coșurilor de fum, îmi plac foarte mult și-mi sunt dragi! Încă o preferință - pe lângă cele legate de nuci și de tufe - ca să fiu socotită stranie de către vecinii mei bătrâni.

Îmi sunt atât de dragi păsăroii ăștia cu țârâit de gâză încât după ce le-am descoperit căsuca încropită la a mea șubrezită streașină, am înțeles că saceacul prăvălit de Moș Timp și de vremea rea care a permis găzduirea lor va mai avea de așteptat până să fie îndreptat și repus la locul lui...

I-am urmărit astăzi pe graurii vecini vreme de câteva ceasuri, până când Duhul Sfânt, pogorât pe pământ, și-a spus că-i mai înțelept pentru sufletele noastre să fim trimiși la ceasurile amiezei în odăile noastre, la hodină, nu cumva să cădem în ispita prea bunei vremi și să trudim prin ogrăzi.

Ploaia a amuțit cântecul graurelui vreme de trei ceasuri, cât timp stropii proaspeți și-au făcut de lucru, chiar de era zi de sărbătoare, în praful drumului...

Miroase acum a proaspăt și-a verde...

Au amuțit și glasurile oamenilor, ascunși în bucătăriile lor de vară, cu perdele la uși, să fie ferite de iscodiri obraznice de muște...

Am deschis fereastra și-am ascultat stropii repezi în liniștea unei ulițe rupte parcă din timp. Pe-aici, mașinile ce trec într-o zi pot fi numărate pe degetele de la o mână, iar eu nu am nimic a comenta împotriva acestei stări de fapt, dimpotrivă.

***
Graurii cu care împart casa mi-au amintit de-o cărticică a copilăriei mele, o cărticică cu coperți tari (era bună și pentru step...mdeh....minte de omuleț de 5 ani...): Familia Graur și Moș Paul.

Fuga

Există pe lume fugi bune și fugi rele. 

Mie mi-e dor astăzi de-o fugă precum erau cele pe care le făceam în copilărie... de ni se-mbujorau obrajii și ardeau dureroși... de simțeam că nu mai avem loc în coșul pieptului nici măcar pentru sferturi de respirări...

Mi-e dor de-o goană prin pădure... de vântul bun şi molcom de început de vară care știe să mângăie sprâncene şi să le descrunte...

De gâzele ce-şi văd cuminți de rostul lor...

Mi-e dor de-o fugă până la răspântia din mijlocul pădurii mele în care poate am să te-ntâlnesc...

...

În pauza mea de masă închid ochii şi ascult. Ascult vântul ce-mi intră prin fereastra întredeschisă în acest birou uitat de lume... ascult muzica... şi-mi las sufletul să alerge până la capătul lumii dacă aşa o simţi el...

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului?

Ieri dimineaţă, cum şedeam eu aşteptând cuminte şi fericită pe peronul metroului, cu flori în păr şi cu Jacques Salomé de mână, realizez că un domn cu mapă şi ecuson în piept se îndreaptă direct spre mine. Îl observasem cu câteva fracţiuni de secundă înainte studiind terenul şi alegându-mă din mulţime. Probabil i-am părut victimă sigură. 

Privindu-mă drept în ochi începe să-mi vorbească... eu, cu florile mele în păr, nu îl aud. Îi observ însă privirea studiată, tăioasă şi buzele arcuindu-se după cum a fost învățat să o facă.

Îi fac semn cu degetul - moment! -  să aştepte şi îmi scot lent căştile.

Derulează banda şi (probabil) reia povestea.... numele lui...fundaţia umanitară cutărică... strângem fonduri pentru copii.... iar astăzi îl ajutăm pe Dănuţ... deschide dosarul cu pozele copilului schilod şi mi le așază cum se cuvine sub ochi pentru ca efectul emoţional să fie năucitor...

Umanitarul intrase adânc în spaţiul meu personal aşa încât mi-am petrecut braţul peste abdomen pe post de scut... n-am vrut să fac pasul înapoi ca să nu ii transmit vreun mesaj greşit.

Îi spun "Regret... Atunci când fac donaţii prefer să aleg alte căi..."

Observ cum îşi strânge buzele şi simt cum răsfrânge asupra mea, prin cuvinte frumos ambalate, ghemuri de ură, înjurături şi toată energia lui negativă - "Foarte bine faceţi! O zi bună!".

Şi pleacă mai departe căutând pe cineva mai... soft....

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului? Îi vedem adesea... Ne opresc adesea cerându-ne bani...

De ce paza metroului sau poliţia nu are nicio întrebare pentru ei?

Îmi amintesc bine una dintre figurile feminine cunoscute în branşă, care "lucra" preponderent pe peronul de la Universitate, dar pe care am întâlnit-o şi în sud... 

L-aş recunoaşte, cred, şi pe umanitarul de ieri... iar dacă ar fi să pun pariu aş zice că i-am zărit moaca la un moment dat în trenul CFR, activând tot în domeniul miciilor găinării, dar de alt gen.

Bucurii la pas

Bucurii la tot pasul

Zilele frumoase sunt. La alegere…

Văd în depărtare, aşteptând la semafor, coada tăiată a dobermanului care totuşi putea trăda, chiar şi aşa, nerăbdarea de a ajunge odată în parc. Alături de el, o doamnă cam de statura mea, poate chiar mai mărunţică, cu părul grizonant.

În jeans, purtând o haină pe care eu am socotit-o a fi faină. Ţine cu mâna dreaptă de lesă o căţelandră de talie medie pe care, din tresăriri şi exprimare corporală am ghicit-o a fi fost cândva a străzii de care încă se teme.

I-am ajuns din urmă şi m-am bucurat tare de tot, preţ de câteva secunde, de ei trei. De culorile leselor frumos asortate, de blana curată şi strălucitoare a căţeilor care îmi arată cumsecădenia şi preocuparea Omului pentru ei. De energia bună eliberată şi de siguranţa pe care spatele drept al acestei femei o declara.

Trecem strada şi nimerim nepregătiţi, ca într-o altă lume, în talciocul improvizat pe trotuar, plin de oameni de la ţară care-şi strigau mărfurile pe nume şi pe care, am constatat eu, nu-i mai miră nimic, nefiind de altfel nimic de mirat în povestea pe care o povestesc.

Neguţătorii  toamnei rămăseseră fireşti...

Din mulţimea de oameni, fiecare pretinzând degrabă loc de trecere, vine din sens opus către noi o „femeie în etate”. Poartă pălărie cumpărată de la chinezi, fustă lungă de mers la biserică şi închinat la icoană pentru sănătate, ajutor şi iertare de păcate  şi, ca aspect general, e toată gri, întocmai cum pare să-i fie şi sufletul şi mintea.

Apuc să o văd strâmbându-şi gura, precum o jumătate de lămâie stoarsă între degete şi întorcându-se din tors, cu picioarele bine ancorate pe asfalt, să privească mai bine grozăvia – „una cu doi câini după ea”… „Duoamneeeee…”

Zâmbesc…. În dimineaţa asta, observator fiind, înţeleg că exact acesta este răspunsul de care astfel de oameni trebuie să aibă parte. Nicio vorbă. Nimic altceva. Poţi să încerci un dialog cu cineva care în locul naturaleţei chipului alege să-şi autoprovoace diformităţi fizice? Ca să nu mai pomenim de altele..

 În alte dimineţi în care eu eram "una cu câinele" şi astfel de priviri şi energii mi se înfigeau cu putere în spate nu m-am putut preface că totul este bine ...că nu am observat...

„Nu-i nimic… nu-i nimic … mergi frumos… doar nu vrei să mă superi?” Şi-apoi, ca pentru mine special, Doamna în jeans le-a spus prietenilor ei „v-am spus că nu trebuie să-i băgăm în seamă… noi mergem pe drumul nostru…”.

I-am iubit instantaneu pe toţi trei.

Şi ziua mea a fost frumoasă.

***

Dacă am întâlni-o în tramvai ori în metrou, „femeia în etate” cu pălărie gri şi fustă de mers la biserică ar pretinde, în schimbul părului ei alb, loc de stat jos, dar şi respect.

Figura ei mi-era cumva cunoscută şi, răsfoind gazetele de pe net, îmi dau seama şi de ce. O recunosc în fiecare dintre cei care duminică seară au strigat la Universitate „Jos Băsescu”. Acelaşi chip cu al ei îl are şi pensionarul care-a lovit o jurnalistă în timpul plimbării de la Cotroceni.

Dar şi pensionarul care m-a lovit pe mine cu pumnii în cap pentru ca apoi să folosească ca argument în apărare venele şi inima lui slabe…

Da, cred că trebuie să ai o inimă slabă şi mică, în care să încapă prea puţin atunci când în mod absolut gratuit te crezi îndreptăţit să îl spoieşti pe cel de lângă tine cu dispreţul tău.

Fără vreo pretenţie de a mă apuca să le fac vreo judecată nu pot să nu mă întreb, oarecum cu teamă, ce mare rău să se fi petrecut în vieţile acestor oameni încât ei au cedat în faţa urâtului şi a răului?

Blănoase

Pentru adopţie

Blănoase

Uneori sunt tristă…

Mă lipesc de peretele rece şi îmi las gândurile să zboare către curtea mea de la bloc… Acolo unde mă plimbam liberă alături de cei doi prieteni ai mei, Ciocolate şi Ion. 

Au trecut multe luni de când nu mai ştiu nimic de ei… Pe Ion l-au prins cel dintâi - mai mulţi bărbaţi l-au alergat până ce nu a mai putut fugi … În cele din urmă, un laţ lung şi rău îi petrecea gâtul. Nu mi-a venit să cred! Eu reuşisem să fug şi să mă ascund.

S-a zbătut să scape, dar laţul cu care fusese prins se strângea şi mai tare în jurul gâtului lui… Ion plângea, urla şi îi ruga să îl lase… plângeam şi noi în spatele tufişurilor unde ne ascunseserăm.

Dar ei râdeau şi se arătau atât de mulţumiţi de ceea ce făcuseră. Fireşte că nu l-au lăsat...

L-au aruncat într-o cuşcă, o uşă s-a închis apoi şi nu l-am mai revăzut niciodată pe Ion.

Din ziua aceea, păstrez o ultimă imagine cu el – cu botul numai o rană şi plin de sânge.

Despre ziua în care m-au prins pe mine prefer să nu îmi amintesc. După cum prefer să nu îmi amintesc nimic nici despre locul în care am fost dusă şi pe care unii oameni îl numesc "lagăr al morţii".

Nu ştiu dacă a trecut mult timp sau puţin până ce am fost luată de acolo şi urcată într-o maşină fără a şti însă ce va fi cu mine ori unde voi fi dusă. Vedeam atâţia câini în jurul meu târâţi spre o cameră pe care toţi o simţeam a fi a morţii.

Mirosul locului pe care-l părăseam, frigul cumplit, apa rece, urletele celorlalţi câini, spaima de moarte şi moartea însăşi m-au făcut să vreau să uit şi să nu-mi mai amintesc niciodată de locul acela.

Am ajuns apoi la Dog Town.

După cum puteţi vedea, sunt bine îngrijită şi nu-mi lipseşte nimic.

Nimic în afara stăpânului după care am tânjit mereu şi pe care m-aş bucura atât să-l am! Un stăpân, da… Şi o curte, indiferent cât de mică, pe care să o apăr.

Numele meu este Blănoase. Şi vreau să ştii că uneori sunt tristă… Dar alteori nu mă gândesc decât la tine, aşa că stau cu privirea ţintuită pe poartă pentru că ştiu că într-o zi vei veni să mă iei acasă.

********

Blănoase

Femelă, metis, cu părul lung, în vârstă de 7-8 ani, sterilizată.

A trăit liberă pe stradă toată viaţa ei, iar din decembrie, anul trecut, se află în îngrijirea Adăpostului Dog Town.

În cazul în care eşti convins că îţi doreşti acest câine, eşti convins că îi poţi asigura cele necesare traiului (este de talie medie spre mare), nu eşti râzgândibil din fire, nu consideri adopţia unui câine un moft, ai disponibilitatea necesară şi niscaiva răbdare, cere informaţii despre Blănoase la Dog Town.

Blănoase nu trebuie ţinută în lanţ, trebuie adăpostită atât pe timpul iernii, cât şi al perioadelor caniculare. În rest, nu este deloc pretenţioasă şi îţi poate oferi zilnic porţii mari de iubire şi de recunoştinţă.

Este obligatorie încheierea unui cu contract de adopţie.

UPDATE:
Pe Blănoase o găsiţi şi pe Facebook, aici.