Se afișează postările cu eticheta Imposibila spovedanie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Imposibila spovedanie. Afișați toate postările

miercuri, 24 iunie 2015

„sometimes you just have to move forward”



Sunt zile pe care le-ai vrea trecute mai grabnic, de parcă nu din mosorul tău ai deșira fir de timp... Și parcă tocmai aceste zile se încăpățânează să avanseze în ritmul dorit spre granița trecutului și a uitărilor...
Vremurile moderne ne-ngăduie luxul de a fi nefericiți... răsfățul de a pierde vremea cu nimic...

Dincolo de uşa închisă a odăii mele, într-o încercare, fără de izbândă, de a cere răgaz fără dobândă Moşului Timp, mi-am pus un film... 
Ales bine, aşa cum aleg de fiecare dată când merg pe mâna intuiţiei mele...

[...]

Womanin Gold sau Portretul lui Adele Bloch Bauer I, pictat de Gustav Klimt, e o poveste dureroasă ce are puterea să te trezească la viață.
Pentru părţile de viaţă furate nu există pe lumea asta restitutio in integrum...


Dar, din nefericirea mea, mă ridic în capul oaselor şi înţeleg că sometimes you just have to move forward”. 

luni, 22 iunie 2015

„As I stood there looking through the window...”



As I stood there looking through the window...”

Am revăzut în seara asta Stuck in Love.
Povestea asta despre iubire, răbdare şi regăsire mi-a plăcut mult şi prima dată când am urmărit-o, dar cu atât mai mult mi-a plăcut azi.

[...]

Aşa cum stăteam acolo, privind prin fereastra descoperită a lumii lui, inspirând mirosul marin sărat, inspirându-l adânc, până în inimă, simţindu-l nu drept o sare pe rana deschisă ce sunt, nici ca pe un drob în balans deasupra unor creştete candide, ci drept dovada clară a realităţii că-s vie şi că trăiesc, am înţeles că ceea ce îmi descoperise ateul era de fapt un sens profund creştinesc.

Ateul îmi revelase în cel mai curat mod creştinesc cu putinţă că a iubi înseamnă a ierta.

Un val se sparge de sticlă... îmi ia cu el înapoi în neagra mare scoicile şi vara. Fereastra-i închisă. 

Dar eu nu sunt tristă. 

Looking for the summer







luni, 25 august 2014

Blănoase

Pentru adopţie





Blănoase

Uneori sunt tristă…
Mă lipesc de peretele rece şi îmi las gândurile să zboare către curtea mea de la bloc… Acolo unde mă plimbam liberă alături de cei doi prieteni ai mei, Ciocolate şi Ion. 
Au trecut multe luni de când nu mai ştiu nimic de ei… Pe Ion l-au prins cel dintâi - mai mulţi bărbaţi l-au alergat până ce nu a mai putut fugi … În cele din urmă, un laţ lung şi rău îi petrecea gâtul. Nu mi-a venit să cred! Eu reuşisem să fug şi să mă ascund.

S-a zbătut să scape, dar laţul cu care fusese prins se strângea şi mai tare în jurul gâtului lui… Ion plângea, urla şi îi ruga să îl lase… plângeam şi noi în spatele tufişurilor unde ne ascunseserăm.
Dar ei râdeau şi se arătau atât de mulţumiţi de ceea ce făcuseră. Fireşte că nu l-au lăsat...
L-au aruncat într-o cuşcă, o uşă s-a închis apoi şi nu l-am mai revăzut niciodată pe Ion.
Din ziua aceea, păstrez o ultimă imagine cu el – cu botul numai o rană şi plin de sânge.

Despre ziua în care m-au prins pe mine prefer să nu îmi amintesc. După cum prefer să nu îmi amintesc nimic nici despre locul în care am fost dusă şi pe care unii oameni îl numesc "lagăr al morţii".
Nu ştiu dacă a trecut mult timp sau puţin până ce am fost luată de acolo şi urcată într-o maşină fără a şti însă ce va fi cu mine ori unde voi fi dusă. Vedeam atâţia câini în jurul meu târâţi spre o cameră pe care toţi o simţeam a fi a morţii.
Mirosul locului pe care-l părăseam, frigul cumplit, apa rece, urletele celorlalţi câini, spaima de moarte şi moartea însăşi m-au făcut să vreau să uit şi să nu-mi mai amintesc niciodată de locul acela.

Am ajuns apoi la Dog Town.
După cum puteţi vedea, sunt bine îngrijită şi nu-mi lipseşte nimic.
Nimic în afara stăpânului după care am tânjit mereu şi pe care m-aş bucura atât să-l am! Un stăpân, da… Şi o curte, indiferent cât de mică, pe care să o apăr.

Numele meu este Blănoase. Şi vreau să ştii că uneori sunt tristă… Dar alteori nu mă gândesc decât la tine, aşa că stau cu privirea ţintuită pe poartă pentru că ştiu că într-o zi vei veni să mă iei acasă.

********
Blănoase
Femelă, metis, cu părul lung, în vârstă de 7-8 ani, sterilizată.
A trăit liberă pe stradă toată viaţa ei, iar din decembrie, anul trecut, se află în îngrijirea Adăpostului Dog Town.
În cazul în care eşti convins că îţi doreşti acest câine, eşti convins că îi poţi asigura cele necesare traiului (este de talie medie spre mare), nu eşti râzgândibil din fire, nu consideri adopţia unui câine un moft, ai disponibilitatea necesară şi niscaiva răbdare, cere informaţii despre Blănoase la Dog Town.
Blănoase nu trebuie ţinută în lanţ, trebuie adăpostită atât pe timpul iernii, cât şi al perioadelor caniculare. În rest, nu este deloc pretenţioasă şi îţi poate oferi zilnic porţii mari de iubire şi de recunoştinţă.
Este obligatorie încheierea unui cu contract de adopţie.







UPDATE:
Pe Blănoase o găsiţi şi pe Facebook, aici.

miercuri, 14 mai 2014

Îndrituirea nedreptăţilor. Dimineţi furate

Îndrituirea nedreptăţilor. Dimineţi furate


Fiecare dimineaţă în care acest oraş mă va forţa să asist la manifestarea deplină a urâtului lui îmi va fi o dimineaţă furată. Nici măcar ploaia care cade de sus, din cer, peste noi nu are cum să spele faţa hâdă a acestui loc, pe care în numim „acasă”… în Bucureşti...
Ploaia nu are cum să ne cureţe de păcate.
Aşa, înghesuiţi în noi, ne cunoaştem prea bine ungherele cele mai întunecate. Ştim de, cândva, în taină, ne-am bucurat de răul din apropierea noastră...
La fel cum ştim şi dacă, închişi în odaie, nevăzuţi de nimeni, am plâns pentru neputinţa noastră ori a altora de a fi buni.

M-am ciocnit în timpul plimbării de dimineaţă, dimpreună cu Arşag, cu un câine alergat de hingheri. Omul care îl hăituia era vesel, excitat de misiunea care îi punea la încercare rezistenţa fizică. Eu mai văzusem câinele şi altădată – probabil nu va trece de triaj…

Şi-atunci de ce atâţia bărbaţi în cursa  pe viaţă şi pe moarte a unui animal desputernicit de foame, de ploi, de capacitatea noastră formidabilă de a întoarce privirea?
Cursa aceea era o luptă pentru viaţă, nu simpla goană după un câştig prea uşor de realizat.

De ce sunt câinii capturaţi cu crosele? Absolut toţi, chiar şi cei ce de-abia mai trăiesc.
De ce pe unii dintre hingheri îi bucură munca asta a lor?
Aşa că am strigat la el, să-i şterg rânjetul de pe faţă. Şi-am strigat şi la câine – „Fugi! Fugi!”
Dar câinele nu a mai putut să alerge.


De dincolo de şosea răzbăteau urletele câinilor ce erau prinşi...


Şi-atunci am putut vedea clare la lumina zilei toate spectrele trecutului lui Arşag năpustindu-se şi încercând s-o rupă în bucăţi.
Degeaba i-am spus că lângă mine îi va fi bine… Că le-aş scoate ochii şi i-aş sfâşia pe toţi cei ce ar încerca numai s-o lovească.
Captivă în coşmarul la care, fără de voie am asistat, s-a zbătut în lesă ca într-o crosă, tremurând necontrolat, încât am ajuns să-mi spun "Doamne, nu lăsa să—mi scape".
Căci descoperisem în schimbul nostru de priviri mârşăvia îndrăcită de ochiul dracului din acel bărbat, care dacă ar fi fost bărbat în adevăr în dimineaţa asta ar fi cărat cu braţele lui, drept muncă, nu cuşti gemând de animale hăituite, ci saci cu ciment…
Şi ştiu sigur că i-aş fi şters lumina din ochi de mi-ar fi atins numai şi cu o mână prietenul cel mai cinstit pe care îl am.

Fiecare dimineaţă în care îngăduim lângă noi crime de diverse feluri catalogându-le la fapt divers ne va fi o dimineaţă furată sufletelor noastre.
Oraşul despuiat de câini în felul în care este jupuit astăzi nu va fi mai curat. Şi nici mai liniştit. Şi cu siguranţă nici mai bun.

Căci peste noi, oricât ne-am preface că nu ne pricepem greşelile noastre, va rămâne o apăsare de neînlăturat.


vineri, 7 februarie 2014

Away


About today
The National


"Today you were far away
and I didn't ask you why..."





sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Fără urme



Luminile se sting pe rând
Şi-afară brazii de Crăciun
ajung toiege...ajung scrum.
Un cerşetor adună crengi
Ce n-or s-ajungă la fereşti
Să-mpodobească a lui odaie...


E poate scris ca fumul lor înecăcios
Să îl trezească pe Hristos
Să-ntoarne faţa către ai lui
Ce sunt sărmani şi-ai...nimănui?
("Doamne, m-auzi?"...)
Dar Bunul Crist stă răstignit 
Iar lacrima i-a împietrit. Pe chip.
E-un Crist din ghips cu trup ciobit.
Şi nu va fi trezit de-un fum
al unui fost brad de Crăciun...


Cu băţul lui ca singur reazăm
Sărmanul se îndepărtează.
Zăpezi nu sunt, iar după el n-or să rămână urme...
Dar nici brazii.


Se sting luminile de la Crăciun
Iar pomii toţi - ofrande fumegânde 
deschide-vor cerurile poate...
Până la Naştere o mai trece un an
În care, uitând pe rând să fim mai buni,
Ne-om răstigni unii pe alţii de mai multe ori
cu gândul, vorba şi cu fapta noastră...


A fost cândva...demult Crăciunul.



marți, 18 ianuarie 2011

Încremenire


Un duh rău croiește dup-un tipar vechi
îndoieli.
Iar ele cresc prea mari între pereții micii
-ncăperi.
 Mă trezesc purtându-i straiele noi fără  de vreo
împotrivire.
Nu mă pricep să tăinuiesc lumii tăcerile ce le ascundem
până şi-n privire...
Ferestre sparte în miezul făpturilor noastre
ce-s porţi deschise neîncrederii... căderilor 
din lumile albastre...
Nu ştiu când s-a făcut aşa târziu,
când am crescut,
când am uitat să fiu copil,
când ţi-am întins un măr,
când ai gustat din el,
 cum ai uitat, aproape imediat,
potecile pe care nu de mult noi ne-am plimbat...


Annie Lennox - 




duminică, 16 ianuarie 2011


Când nu vii,
uit măsura clipei,
iar timpul îmi pare
a se lăsa sorbit ca o ultimă firimitură
de pe buza unui îndelung flămânzit.
Când nu vii,
amorțesc şi nu pot să te strig,
mi-e frig şi mă tem de umbrele grele
din odaie...
dar şi de cele 
ce izbucnesc din lada cu secrete 
din cel ungher al sufletului
în care încă n-ai privit.
Când nu vii,
neprezenţele înfloresc rele
ca nişte flori de mucegai
pe colţul senin al cerului 
ce mi l-ai dăruit.
Când nu vii,
eu nu am cum să fiu.

Să nu mă mai laşi singură...niciodată...
mi-e frică de-ntuneric...
mi-e frică de abisul
ce se iscă în mine 
ori de câte ori glasul tău a amuţit.

duminică, 19 decembrie 2010

Cugetare dintr-un fulg


Semn că îmbătrânesc...

Sfârșit de an...
Îmi întorc privirea spre fereastră şi mă strâng aproape imediat în mine. Mi-e teamă...
Mi-e teamă că am să ajung ziua când, întocmai cum nu pricep pe ce anume îmi cheltuiesc, lună de lună, arginţii, n-am să pricep pe ce anume ori cui am dat viaţa mea...

joi, 11 noiembrie 2010

În audienţă la Marele Şef

"1. [...] Sunt ostenit, Dumnezeule, sunt obosit, Doamne, sunt sleit de puteri!"
[Biblia, Pilde 30]



Știi, Doamne, eu...am obosit...
Ieri, poate aș fi fugit undeva departe
Unde nici pe mine, nici pe el,
până acum, pașii nu ne-au călăuzit.
La marginea unei lumi, a unui oraș ori a unui sat,
Zău dac-ar fi contat!
Doar noi doi să fi fost...
Dar n-am plecat - e drept, nici el nu m-a mai căutat -
iar mâine-mi pare prea departe,
Îmi stă în cale o întreagă noapte,
în care atâtea ar putea ajunge la un cap -
Ţi-am lăsat, oricum, demisia mea în alb la secretariat.

- Chiar așa, știi că ne-au anunțat?
"Sfârșitul e aproape!"
Scria deunăzi-n ziar, imediat după mica publicitate. -

Dar chiar şi-aşa stând lucrurile,
Primeşte-mă, rogu-Te,
În audiență. Şi asta, de urgență.
Știu că n-am pe cap probleme din cele mari
şi adevărate,
A căror bună finalitate ține doar de divinitate,
dar...
Cum Îți spuneam,
am obosit.
Aș vrea să mă așez un pic,
undeva în afară de timp...
Acordă-mi un răgaz,
pe care sunt dispusă, apoi, 
să ţi-l întorc în rate.
Să-ncerc să tălmăcesc, de-o fi cu chip,
tot ceea ce până mai ieri n-am izbutit.
S-aleg un drum...să-mi fac un rost...
Să mă așez în mine...

Îmi e aşa de dor de linişte...de bine.




Contradictoriu



Am văzut-o și ieri. Tot în același loc, doar că avea o altă mină...
Şi mi-am închipuit atunci c-o fi vreun peregrin sosit anume pentru o sărbătoare (de care eu nu aflasem încă) la una dintre bisericile din împrejurimi...
Astăzi am început să brodez cu mai multă siguranță în jurul bănuielii asupra pricinii pentru care poposise din nou pe aceeași piatră, în același colț...
Mi-a trecut prin gând s-o "miluiesc cu ceva". 
"Dar dacă totuși nu pomană așteaptă?", mi-am zis, degrabă, tot eu...ce-i drept, bătrâna nu cerea nimic...
Am privit cu coada ochiului figura acestei femei care-mi părea a se asemăna sfintelor din icoane...De-o liniște şi-o prospețime cum rar întâlnești nu doar pe chipul unui nevoiaș ajuns din urmă de ani buni, dar şi al unui norocos îndestulat al vremurilor...

Dar, ca din senin, dracul mic ce mă-nsoţeşte pretutindeni a grăit - "Păi nu vezi că ești proastă? Ce se spunea în Filantropica? Mâna întinsa care nu spune o poveste nu primește pomană!"
Şi-am trecut grabnic mai departe.


[...]

Rușinată de neputințele, nehotărârile şi micimile mele am întins pasul către birou. Urmează o nouă zi în care nu știu încotro s-o apuc.

duminică, 7 noiembrie 2010

Fără rod


Pot oare vorbele care-au mințit
să spună pruncilor c-au fost cuminți?
S-aline or să istorisească-n amurg povești cu fete de-mpărat şi prinți?
Știi oare tu să mângâi şi s-alinți? Să prețuiești ce-i drept şi ce nu-i drept?
Cuvine-se ca mâna ta să odihnească
peste creștetul copilului ...cândva?

Spui că mă vrei acum...
Şi rupi cu forța fulgerului din senin iscat
Mlădițele ce-au răsărit în primăvara şi-n lumina bună a celuilalt.
"A mea! A mea! A mea!"

După noi, nimic n-ar fi...
Nu cunoaștem răsăriturile, nici calea stelelor,
nici împăcarea, nici seninul.
După noi, atât ar fi.
Doar pustiul.
Uitarea...
Şi nu mai ştiu de te-am iubit cândva
Ştiu că mi-e frig în umbra ta,
C-apropierea ce mă-nsufleţea
aduce azi neliniştea
şi iarna grea.


Te du...şi lasă-mă să-mi văd de viața mea.


sâmbătă, 2 octombrie 2010

Pastişă. Pastel. Past Tense



În noaptea asta nu-i loc de tăceri...
Colorez concentrată la un ultim
past[el].
O biată pastișă
scobită de miez
S-aducă un pic cu ce ne-am dorit...


Şi totuşi...încă mai crezi că te-am amăgit?


De spui că n-am fost nici într-un fel
cum de mai ştii cine-s eu?




Bob Dylan - Must Be Santa

Amputare


Noi doi nu suntem altceva
decât două suflete amputate.
Purtăm acum în locul aripilor
doar cioturi protezate.
Două suflete știrbe
din ale căror alveole
ultimele nădejdi au fost chiuretate.
Nu mai e loc pentru visuri 
nici în zi, nici în noapte.
Suntem sterpi...
E iarnă şi-o cioară aduce o veste de moarte.

Nu, nu rămâne nimic din toate...


duminică, 26 septembrie 2010

Poate că...

Poate că am păcătui mai puţin
- cu vorba -
Dacă gurile noastre
ar trece prin dureri
întocmai ca cele ale facerii
înainte de a rosti.

vineri, 24 septembrie 2010

Mai vechi, adunate



...

Ne-am săpat cuibul în pământ.
Aveam gura plină de lut
Şi nu puteam să-ţi spun cât te iubesc,
Şi nu puteam să-ţi spun că ştiu că te-a durut.
Stăteam în cuibul nostru în pământ. Doar eu. Tu nu.
Şi-aveam şi ochii-acoperiţi de lut
Să nu te văd când pleci. Să nu mai ştiu de tine.
Frământ pământul ud cu picioarele goale.
Să fac ceva. Orice. Ca să te uit.
Tu stai în cuibul tău. Şi cuibul tău nu-i în pământ
Şi nu ţi-e dor. Nu ţi-e nimic.
Frămânţi pământ. Frămânţi şi tu. Cu mâinile-
amândouă goale.



Şi-atât ne-a mai rămas - nimic,
Când tu frămânţi
Şi eu frământ
Şi din pământ
Şi în pământ - vom merge. Fiecare.

[2 ianuarie 2009, jurnal de călătorie]

*******

Mereu

Dacă noi nu am mai fi
- aş tăcea.
Mereu.
Atât de mare ar fi durerea mea.

[2 ianuarie 2009, jurnal de călătorie]

Scrisoridedeparte


"Dragul meu drag,

Îţi scriu din nou. Privind înapoi, îmi pare că ne-au despărţit ani mii şi mii…De ce a trebuit să pleci tocmai acum, când începeam să fim? Am rămas privindu-te cum te îndepărtai, cu sărutarea ta pe buze şi cu promisiunea tuturor lucrurilor minunate care ne-aşteaptă pe amândoi ascunsă strâns, în pumn…Aş fi vrut sa îţi întorci privirea înapoi…Eram încă acolo aşteptând, neîndrăznind sa mă îndepărtez. Te priveam cum te îndepărtai, devenind din ce în ce mai mic…o linie…un punct… apoi nimic. Dispăruseşi. Nu ai întors privirea înapoi, de parcă, ţi-ar fi fost teamă ca nu cumva vreo vrajă rea să ne destrame…să ne separe unul de altul pentru mereu.
Zilele trec greu fără tine. Îmi pare că restul lucrurilor-s fără însemnătate şi-mi iau ca repere de timp scrisorile pe care le aştept cu-atâta drag, scrisori trimise de departe. Trimise aşa cum îmi place mie, ca pe vremuri (Ţi-am spus cât mi-eşti de drag? Nu numai pentru că îmi faci pe plac şi îmi dai curs răsfăţului! Nu numai pentru asta îmi eşti drag!). Am apucat oare să-ţi spun şi cât îmi e de drag scrisul tău mic, înghesuit şi puchinit de licean? Cum mângâi fiecare rând şi-ncerc apoi să o pătrund pe ea, ea-depărtarea dintre noi? Şi-mi desenez în gând imagini cu tine, îngândurat, masa de scris şi cafeaua pe care nu ar trebui să o mai bei la ora aia târzie din noapte? Stiloul tău negru ce-mi scrie poveşti de trecut de urât, de noapte bună?
Am plecat mai devreme astăzi din locul ştiut. Pe străzi. Pe străzile pe care m-ai dus în cea de-a treia zi. Îmi place până şi praful ăsta bătrân acum, când ştiu, că paşii tăi l-au răscolit în sus….în jos…acum cât timp ? Abia când mi-am ridicat privirea spre nucul pe care mi l-ai dăruit tot atunci, am văzut câţi nori erau adunaţi sus pe cer. Şi nucul meu drag aştepta ploaia asta…ca pe-o iubită de mult prea mult timp dorită. Să-l dezmierde…să-i ude rădăcinile bătrâne…să-l aline…Şi cum aş mai fi putut eu atunci să mă supăr?
N-aveam umbrela…de fapt, nici nu-mi trebuia. Am regretat doar ca nu m-am abătut din drum să-l iau cu mine şi pe Smock. Ştii doar cât i-ar fi plăcut…Să ne plimbam ca doi bătrâni, ca doi prieteni de demult, el mult mai vesel decât mine.
Când m-am întors în camera în care, de când te-am întâlnit pe tine, toate îmi par străine, am apucat doar să-mi schimb rochia, lipită - de mai bine de o oră - strâns de mine…să-mi scutur parul…să îl şterg (prosopul mov, cel despre care îmi spuneai că-ţi place cum miroase atunci când mă ştergeai cu el pe spate…îţi aminteşti? Mirosul pielii mele, miros amar, sărat, bronzat, cu gust de …immm..stai!Ce-mi spuneai? Caise confiate?). Atât am reuşit să fac. Am adormit apoi un somn de după-amiază-ntarziată, un somn cum cred că nu am mai dormit de când eram copil – eu, cea mai mică fată de pe stradă. Un somn cu-un vis plin de oftat şi plin de dor. De dorul tău. Un vis în care tu-mi erai aproape.
Când m-am trezit, o rază de lumina îmi şerpuia mocnit pe covor mulţumită unuia dintre puţinele felinare de pe stradă. Şi Smock încă dormea, mustăcind mulţumit. Iar raza aia de lumină, aşa firavă cum era, îl mângâia. Bătrânul meu prieten…
Şi cerul se curăţase de nori. Era răcoare. O seară de mijloc de vară.
Am aprins lampa mare să-ţi scriu. Să-ţi spun despre mine. Să-ţi spun despre o altă zi petrecută în fiecare gând alături de tine.
Spune-mi, mai e mult pana-ai să vii?
Cu dor nespus,
A ta, …"

[1 ianuarie 2009, jurnal de călătorie]

joi, 26 august 2010

Semne


Un pas înainte de cumpăna nopții, o altă cumpănă se iscă din senin. Desprinsă de pe perete de vreun duh nevăzut, icoana s-a prăvălit către mijlocul odăii, cu ochii în pământ, oprindu-mi în loc pașii, născând întrebări care încă mă rod şi acum...Am cercetat atent cu privirea cuiul din perete, desperecheat de sensul lui...am cercetat şi inelul icoanei Mariei cu prunc...Şi nimic ... Ce semn e-acela când icoana își ia avânt de la locul ei, oprindu-se la picoarele omului care-i radiografiase tainele până nu de mult?

Neînțelegând, am făcut iarăși voia mea, așezând icoana în perete, făcându-mi loc apoi cu noile gânduri în brațe printre celelalte, şi adormind într-un târziu...

Pâna la noua cădere din noapte...m-am trezit...trezită sunt?

Nu...eu amân...

Icoanele plâng...icoanele se frâng, prăvălite la pământ...dacă nu acum atunci când?
Încă-ţi mai permiţi luxul de a-ţi da timp...cât?

miercuri, 14 iulie 2010

Spovedanie închipuită


În cetate s-a stârnit din senin un vânt
ce-mprăştie, fără selecţie, mirosurile
din trecut, dar şi cele ce ale celor ce încă mai sunt...
Aşa-i, trebuie că seceta sufletească 
are a-l duşmăniei parfum...
Altfel nu îmi explic cum atâţia şi atâția, ce-n faţă 
ne râd, put.

[...]

Citesc pe-un bilet de-adio o "scuză"
Şi mă-ncrunt, căci parcă mă văd, în rând,
la Judecata tuturor, spunând:
"Regret, Doamne,
Acceptă-mi scuzele...
Constată prescrierea faptelor mele
şi ignoră ridicarea ilegală în ale mele gânduri
a atâtor şi-atâtor construcţii,
ce au umbrit zidirile tale!
Scuză-mă, Doamne! Amin şi... mersi!"


vineri, 9 aprilie 2010

Semne


... în ultimele zile, m-am aplecat de foarte multe ori.


"Niciodată nu am făcut rău cu intenție aproapelui meu...
Doamne, dă-mi puterea să nu mă prăvălesc acum!
Dă-mi gândul bun!"

Semne...ţi se arată la tot pasul...dar, mult prea grăbit, şi de le vezi, sfârșești prin a le ignora ori a le da uitării mult prea repede...

Despre un om care a avut imensa putere de a-i ierta pe cei care, cu bâtele lor, l-au condus aproape de granița tărâmului morții am citit de curând (aici). Deși copil atunci când am văzut "Drumeț în calea lupilor", îmi amintesc chipul lui Dragoș Pâslaru.
Nu am primit bine articolul, recunosc...dar revenind cu gândul asupra lui, am luat ceea ce mie mi-era bun.

Iertarea pe care-o dai aproapelui tău care ţi-a greșit e mai întâi de toate un dar al tău pentru tine. Unul dintre cele mai de preț...

E un bilet spre libertate pentru tine şi el...

Iartă...şi scoate răul din tine, uitând tot...