Vis

În livada cu pitici vișinii

căluții de mare topiți îs de-acum gri.

Dorurile toropite nu mai dor,

Iar macii, închegaţi în decor,

Nu m-aprobă când le rup petalele

socotind de zor:

"Ai să vii...n-ai să vii...ai să vii..."

E vară în vis

dar la iarnă, să ştii,

am să-ţi scriu poezii

 - pe-oglinzi fermecate ce ne-arată copii -

cu penițe din țurțuri cafenii

Iar tu ai să-mi torni ceai cald

şi-ai să mă-mbii cu lămâiţă-felii.

Să vii...să 'mâi...

Counting Crows

Ho! Ho!

Ho! :D

Ne auzim la anul!

De împrumut...de dat mai departe

Fără somn, fără pofta de a face ceea ce trebuie, am sfârşit din nou prin a frunzări gazetele....dar nu-mi pare rău. 

Vă recomand un interviu cu Ana Blandiana, publicat în România Liberă.

"Trandafire, ăştia părăsesc terasa!"

Cronică întârziată

Duminică, 12 decembrie, a fost seara Festivalului național de folk Om bun şi da, am fost în sală. Am cumpărat cuminte, oarecum din vreme, bilete pentru mine & C0. Din păcate, le-am ales atât de prost încât am fost declarată, pe bună dreptate, cel mai neinspirat cumpărător de bilete al anului, primind drept trofeu garanţia că niciodată nu voi mai fi desemnată să fac astfel de achiziţii (Yes!!!! Am scăpat! :d) 

Profit însă de ocazie pentru a declara deschis "Ghidul cumpărătorului de bilete la spectacolele din capitală". Carevasăzică, prima pe listă, Sala Palatului. Niciodată nu vor fi cumpărate bilete în sectorul D, locurile începând de la  1 până pe la 10-11! Bine, doar dacă doriți să vedeţi ceva mai mult de boxe...dacă nu, nu! E foarte bine acolo.


Pe undeva prin zonă am stat şi noi, eu având proasta inspirație de a alege locuri în rândul şase, prilej cu care am putut constata că TVR2 are cameramani cu spatele frumos, dar şi că bărbaţii pot alăpta, artificial, ce-i drept, într-o sală de spectacole. Da, da, nu glumesc! Au stat lângă mine un cuplu şi cei doi copii ai lor: unul a plâns neîncetat, așa cum plâng toţi copiii proaspăt  dezlipiți de la țâța mamei şi puși în brațe tatălui "pentru a le face el ceva...orice", iar celălalt, de vreo patru-cinci ani, a pus de atâtea miliarde de ori întrebarea "De ce?", încât aveam ochii plini de lacrimi înainte ca filmuleţul menit să le stoarcă  să apuce a fi proiectat, pe durata uneia dintre piesele lui Victor Socaciu. (De prisos să adaug că mama ţâncului i-a răspuns la fiecare dintre întrebări, nu?)

Au cântat  Maria Gheorghiu, Ada Milea, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Doru Stănculescu, Mircea Baniciu, George Nicolescu, Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi (împreună cu Mihai Neniţă) şi Victor Socaciu, pe care intenţionat l-am menţionat la final.

După o săptămână în care am avut timp berechet pentru decantare,  convingerea mea iniţială, născută la faţa locului, a rămas nemodificată: spectacolul ar fi fost unul deosebit dacă Victor Socaciu nu ar fi avut două idei fixe, cotind către megalomanie şi proaste - prezenţa lui Donovan pe scenă, dar şi a secretarului de stat de la Ministerul Culturii - idei pe care, prin jocul sorţii, a avut căderea de a (ni) le impune.

Observasem încă de la bun început, pe afiş, numele unui invitat special, Donovan, dar cum festivalul de folk era declarat a fi unul naţional, mărturisesc că nu prea i-am luat seama.
Lucrurile nu au stat nicidecum aşa cum scrie la gazetă, Donovan reuşind ce-i drept să ridice cea mai mare parte a sălii în picioare, dar asta doar pentru a merge la toaletă ori pentru a-şi cumpăra, de afară, sărăţele. Ca să va faceți o idee, vă spun doar că Donovan a fost atât de potrivit în miezul Festivalului național de folk "Om bun", precum sunt (ori doar îmi par mie  a fi?!) de potriviţi Marina Almăşan şi Victor Socaciu. Totuși, n-aș vrea să fiu înțeleasă greșit: nu pun în discuție valoarea acestui artist, (nu, nu mă refer la Socaciu, ci la Donovan) despre care știu prea puține pentru a putea da verdicte, ci doar justețea prezenței lui în acea seară, la Om bun.

[...] şi,  constatând noi că nu mergea nici cu casetofon, am conchis: "Donovane, dumneata ne-ai apărut în cale să ne nenorocești!". Totuşi, l-am uitat repede (vorba cântecului, "N-a ştii nimeni ca m-am dus/Numa' or vedea ca nu-s"), deşi atât timp cât a fost pe scenă ne-a părut a fi împovărător de mult , la un moment dat speriindu-ne chiar că s-ar putea întoarce să ne mai cânte puţin.

Legendei i-a urmat Cătălin Stepa care, aducând-o printre noi pe Tatiana, a alungat departe tot ceea ce era străin sufletelor noastre. L-am văzut şi l-am auzit pentru prima dată pe băiatul Tatianei şi tare mi-a plăcut, căci, cântând două dintre piesele ei, ne-a mai alinat un strop dorul...

Dar, din păcate, nu am putut pleca acasă cu această stare de bine , căci domnul deputat a ținut morțiș "să facă show"...şi a făcut. Martoră la reacția sălii, care a respins fără drept de apel prezența secretarului de stat în acel loc, în acea seară, m-aş gândi de acum înainte de foarte multe ori în locul lui Victor Socaciu ce aleg să fiu, căci un deputat-folkist care, imediat după ce-a cântat "Mama lor" şi "Fă-mă, Doamne, prost", întinde mâna după placheta  Ministerului Culturii pare a ascunde în adâncuri un suflet candriu... de papugiu.

Cugetare dintr-un fulg

Semn că îmbătrânesc...

Sfârșit de an...

Îmi întorc privirea spre fereastră şi mă strâng aproape imediat în mine. Mi-e teamă...

Mi-e teamă că am să ajung ziua când, întocmai cum nu pricep pe ce anume îmi cheltuiesc, lună de lună, arginţii, n-am să pricep pe ce anume ori cui am dat viaţa mea...

"Călătorie spre centrul" metroului

Înghesuită în colțul meu, i-am auzit mai întâi glasul apăsat şi foarte sigur - "Nu, nu-i aici mijlocul metroului!", apoi am şi văzut-o. Aprigă, cu fesul aproape pierdut de pe cap de-atâta nerăbdare, se strecura cu rapiditate printre călători.

"Ba aici e mijlocul metroului", i-a răspuns bunicul care, înghiontit de coatele puse pe arțag şi mereu pregătite de atac, ținea cu greu pasul cu mica cuceritoare de teritorii noi...

Şi goana a continuat, căci bunicul, pe post de paj credincios, n-a izbutit să găsească pricină de aşezat tabăra, fiind nevoit să-şi urmeze mica stăpână.

 "Nu-i aici mijlocul metroului!"

"Ba aici e, tataie, mijlocul metroului!" [...]

Dacă nu m-aş fi grăbit să cresc prea repede, făcând loc în suflet fricilor, ezitărilor, atâtor  şi atâtor convenţii, m-aş fi alăturat lor, în neașteptata călătorie spre centrul metroului...

Bătaia cu scaunul e ruptă din rai

Da, știu...ne aflăm în acea perioadă a anului în care suntem mai buni, mai generoși, mai îngăduitori, mai...altcineva decât suntem în restul zilelor...*

Ei şi ce dacă ne aflăm?!

Ca să n-o lungesc, vă spun doar că, oricât m-am luptat cu apriga din mine, era cât pe ce să cad în păcat ieri seară şi să demonstrez, folosindu-mă de-un minoritar menestrel, că "bărbaţii-s făcuţi din carne, femeile din oţel", aplicându-i o profilactică bătaie cu scaunul, ca la carte, căci de muuuultă vreme nu mă mai enervase cineva atât de tare, iară nervii nu-mi fuseseră într-un pericol de boală mai mare ca atunci.

Cânta (r)omu' meu de sărea cămeşa de pe el, iar eu (şi, am o vagă impresie că şi ceilalți slujbași din clădire), de continua cu însuflețirea asta, mai aveam un pic şi învățam toate strofele, refrenul reținându-l după prima oră de cântat, apoi ne luam un bilet de grup pentru Bălăceanca. Somat cum se cuvine de colegii ziariști de la etajul 6, care, sper eu, l-au înregistrat pe menestrel pentru a-l arăta lumii, a crezut probabil că i se cere vreun bis şi-a continuat să facă ceea ce, prin transmisiune genetică, ştie el să facă: să agaseze.

N-am apucat totuși să-mi duc la bun sfârşit gândurile animate de spiritul Crăciunului, căci cineva a reuşit să-l facă să priceapă că strofele îi erau numărate.

Ptiii...până şi spiritul sărbătorilor a fost furat de ăştia, domnule!

*(Hmmm, dacă tot am adus să vorba, cred c-ar fi o bună pricină să recitim "Despre ambiţia cuiva de a face alt om din mine")

Senin...în noi

Senin, poate mâine...


...ce dor mi-era de piesa asta :)
Adrian Ivaniţchi - Amintirea paradisului

Sunt multe serile-n care...

Aș vrea să fiu o pană,

să las în palma ta o adiere de mătasă

atunci când, regăsit de înserare,

te-așezi din nou la masă

să scrii povestea mai departe,

să-mi alungi răul din odaie,

să dai un rost însingurării noastre.

Carla Bruni - chanson triste

Luni. Pardon, joi...

"Let the day go on and on..."

Enya - Wild child

Reţeta unei despărţiri de succes

Cei care, chipurile, se pricep

îmi recomandă două cepe

pe care să ţi le aşez pe piept.

Să fie mari, din cele roşii,

să aibă zeamă-n miezul lor,

să plângi şi tu măcar acuma

şi să te usture privirea

atunci când ţi-o apleci în gol.

 Eu habar n-am care-i reţeta

uitărilor la bain-marie.

Ştiu însă că m-apasă până-n pântec

tăcerile din nopţi şi n-aş mai fi...

Ţi-aş scrie, oriunde te afli,

să ştiu de eşti, să ştii că sunt şi...
Şi-atât.

Căci n-am uitat că ne-am spus vorbe

ducând cu gândul spre mormânt,

spre-alte vieţi cu alte reguli...

Dar până şi de-acolo semne

din când în când tot mai răzbesc

până la noi, cei încă pe pământ.

Zii-mi că eşti bine...că e bine...

Că-i linişte, în fine-n voi

şi că i-ai cumpărat inelul

în schimbu'-arginţilor 
ce ne-au pierdut pe noi.
Şi află că nu-s supărată,
din linişti am gustat şi eu
Rămâne acum un rest de viaţă 
s-aflăm de-i bine ori de este rău.

Luminiţă de veghe

De multă vreme nu mă mai bucurase un dar al maică-mii, aşa cum m-au bucurat cele două cutii cu creioane colorate primite ieri.

Culorile îmi sunt luminiţă de veghe şi străji într-o altă zi neîndurător de gri.

Cooking day

Aventurile culinare ale unui pseudo-agorafob

Totul a pornit într-una din zilele trecute când Costin (da, cel cu patefonul...) a adus la birou o frumoasă şi, mai ales, gustoasă ruladă cu magiun de prune şi nuci. Dedulcindu-ne noi două, Carolina şi cu mine, ne-am pus în gând să copiem reţeta la sfârşitul ăsta de săptămână şi să coacem şi noi (ehhhhh!) câte-o ruladă.

Zis şi făcut!

Cum la mine rețeta a ajuns doar pe jumătate, iată-mă așadar în braţe cu Sanda Marin, cercetând cu ochi atent paginile şi încercând să-mi completez bucata lipsă din harta comorii.

Măi să fie! Nu știam că, așa cum aproape toate poveștile încep cu "a fost odată ca niciodată", şi rețetele pentru rulade încep cu "se freacă gălbenuşurile cu zahărul până" albești?! [ori înnebunești? hmmm!]...pardon, nu scria chiar aşa, ci "se freacă gălbenuşurile cu zahărul până se albesc"...ufff! Cine? Bucătarii?


Cred că vreo patru ore mi-a luat numai să mă hotărăsc! În fine, după repetate răzgândiri, am ales  una, nu din carte, ci de pe net.


Am tipărit-o, s-o am la îndemână, şi am trecut la fapte. Adicătelea - ce face orice bucătar iscusit înainte de a începe prepararea bucatelor? - corect, îşi pregăteşte aparatul foto!
Fireşte că nimic nu mi-a ieşit la fel ca în poze, ci a fost nevoie  să schimb foaia ca să-mi iasă foaia, adăugând o ţâr' de făină şi de ulei peste cantităţile indicate (şi măsurate de mine la gram! cu cântarul electronic adus de-un Moş Nicolae tare grăbit) ca să se închege cât de cât compoziţia. Prin urmare, prea mult lapte în reţeta aleasă.
Reuşesc să depăşesc impasul şi dau să separ ouăle. Trec cu bine de oul numărul trei şi...Şi atât, căci pe oul patru l-am umplut de respect, aşa că l-a halit Mr Câine.
Ouă mai aveam în casă...am răsuflat uşurată!
Trec de faza ingredientelor necesare foii, îmi pare că-i totul în ordine şi mă concentrez asupra umpluturii. Aci inventez din greu: pun aproximativ 200 g de brânză de vaci, 250 g mascarpone, cam 300 g de magiun de prune, multe-multe nuci date prin maşină, coaja rasă a unei lămâi verzi, esenţă de rom, 2 pliculeţe de zahăr vanilat şi două linguri de zahăr pudră.
Iese atât de bună încât a fost cât pe ce să cedez ispitei (şi bine aş fi făcut!) şi s-o las să fie mâncată ca atare.

Cum vă povesteam, umplutura bună de să te lingi pe degete...dar, să încetăm cu gustatul şi să nu ne bucurăm prea curând. În cuptior, foaia se cocea... încet şi frumos...

O evaluez cu ochi de expert şi decid că-i gata!

Iat-o pe masă, întindem umplutura, rulăm şi...şi...marfă! Constat că foaia nu era deloc gata! Ce mă fac eu acum(a)? Îm?!

Rulada, înfofolită ca la carte, în ştergar umed, rămânea tot necoaptă...cum s-o iei de pe masă fără să rişti sfărâmarea drăguţei în bucăţele? Cum?
O execut silit şi o evacuez până la urmă înapoi în tava pe care, de curând, o părăsise. Şi n-am rupt-o decât în vreo opt locuri. Măruntaiele ţâşniseră afară ca după explozie de obuz, mie îmi venea să plâng...în fine, din astea...

Ca să n-o mai văd, aşa terfelită cum era, apuc în grabă tava şi o arunc în cuptor, închizând în urma ei uşa. "Hahahahaaaa! Să te perpeleşti măcar acum(a), nefericito!" îî strig de dincolo de geam şi aprind...pfui..."să te perpeleşti, să te perpeleşti", dar nici chiar aşa...în două minute, bucătăria şi întreaga casă erau pline de fum. "Ce ceapa măsii?", mi-am zis eu...
Foaia de copt nu ardea. Nici rulada. Şi atunci?! Priveam consternată prin geamul cuptiorului.
Jupâneasa a fost cea care a dezlegat misterul. În graba mare, n-am apucat a prinde de veste că de fundul tăvii se lipise o chestie cauciucată pe care mai puneam, în bucătărie, una-alta. Chestie care s-a copt iute la focul mic.
Extragem, pentru a doua oară, tava din cuptior, fireşte, cu rulada tot necoaptă tronând de-a curmezișul. Şi ne străduim să limităm noile pagube.

Aerisim...curăţăm cuptiorul... ne facem curaj să încercăm pentru a treia oară, într-o seară, să gătăm rulada.
Am reuşit într-un târziu...doar că nu "ruladă", e clar, îi poate fi numele. (Acum îmi dă mâna să râd, dar mai devreme...)
Şi uite aşa s-a mai stins un vis. E limpede pentru toată lumea că eu şi bucătăria nu vom face casă bună nicicând, nu?

Update: măi să fie! Acum, nu c-aş vrea să mă laud, dar "chestia" este tare-tare bună :D
Ia să vedeți voi c-o-ncerc şi p-asta! Hahahahahaaaaa!

Dimineţi cu semnele nopţii pe trup

Luna, la sud de Castor şi Polux ... 

Dimineața, cu semnele amorului
din noapte
înscrise pe trup,
Deşi un pic mirată,
se lasă totuşi studiată
în timp ce gustă
din cer

ca dintr-o cupă cu cremă

din zahăr

ars.

Nu se grăbeşte
s-ascundă de ochii
hulpavi

luna mare şi albă,
ce doarme,
după o noapte întreagă
în care a fost dezmierdată,
uitată
în al ei iatac.

Luna, cu umerii albi 
şi neiertat de goi,
oftează în somn.

Pe cer, niciun nor nu se mișcă
de teamă să nu-i tulbure visul.
Doar pământenii se-ațâță...
Ar vrea  să-i aprindă
un rug, ei, drept credincioșii...
"Semnul ăsta nu-i bun", spun ei...

Proastele idei

Luni, 22 noiembrie. Dimineaţa. Vreme posomorâtă. Lume mohorâtă. Ori invers. N-are-a face, tot una era...

Mă pornesc spre munci şi, nu chiar într-un târziu, ajung....Dar, să vă povestesc cum fu pân' s-ajung.

Şi, ca să-nţelegeţi bine de tot ce-am simţit eu, dar şi alții la fel de ghinioniști ca şi mine doar pentru că s-a nimerit ca drumul nostru să treacă-n dimineața asta prin Pasajul Universității, vă propun un mic experiment. Sunteți gata? Boxele la maximum atunci şi... click aici. Ori aici.

Aşadar, stimaţi turişti galactici, tocmai am coborât din metrou în Staţia Piaţa Universităţii şi ne îndreptăm spre ieşire. Ori, cel puţin, asta ne dorim şi asta vom încerca să facem, de reuşim să biruim cuplul de forţe curent-decibeli. Cum? Ce spuneţi? Un pic mai tare, vă  rog...Dacă nu cumva e 8 pm în loc de 8 am, iar aci, în pasaj un club? Nu, nu e. Uite, oamenii îşi cumpăra corn şi covrigel, "pentru de dimineaţă", vorba reclamei. Dar, mai ştii, o fi dat Dom' Primar vreo autorizaţie pentru magazin cu etnobotanice în loc subteran, dar de mare-mare trecere, iar asta ar explica multe. Anume, ce-i cu petrecerea asta pe netrezitelea şi pe burta goală... O fi o zamă acră...După cum e şi duduia asta, care, chipurile se relansează ori cam aşa ceva.

[...] 

Pun piciorul pe prima treaptă ce mă va scoate la lumină. Inspir şi-l caut prin buzunare pe Zen...Hopa! O găurică...ptiii, pasca...pardon!

Şi tocmai când realizam că fără zen, ziua n-avea cum să fie altfel decât posmăgită, primesc şi confirmarea din partea picamărelor, pe care, dată fiind turnura cu iz arheologic, speram, în naivitatea mea, să nu le mai aud. Deşi, după cât de fioros îşi arată Dom' Primar dinţii cei noi, cred că nici descoperirea chivotului lui Moise nu ar putea stopa lucrările.

M-am bucurat mult prea devreme pentru răzbunarea mută a statuilor strămutate...Dar nu-i nimic, vreme mai e, aşa că nu-mi rămâne decât să-i urez primarului nostru "La cât mai multe situri!"

Update:

Citiţi şi aici. Am râs.

Ţara lui Ciung

Citeam şi eu aici despre alte "afaceri" cu statul român ale unor domni, la costum, pentru care onestitatea şi corectitudinea sunt doar niște vorbe desuete ale unui alt veac şi mă gândeam aşa: poate că dacă pentru fiecare hoție săvârșită asupra țării ăsteia, autorului i s-ar tăia, cu sabia, o mână, atunci o mână n-ar mai avea cum să spele o alta.
Şi poate că lucrurile, măcar de frică, ar fi forțate să intre pe făgașul firesc. Iar pe Ciung l-ar apăsa atunci, dacă nu rușinea hoției comise, măcar povara infirmității dobândite în urma aplicării pedepsei.

Buburuza cochetă

De cum s-a oglindit în cerneală,

În antenă i-a încolțit

o teribilă bănuială

cum că ar fi cam banală.

Ce să facă, ce să facă?

Ca să-şi placă!

Şi-a hotărât într-o clipită

să-şi pună-n jurul gâtului

un șal țesut

din cea mai fină pânză

de-un iscusit nevertebrat.

Să-şi pună-n piept

o broșă mică,

ornată cu un ciob de stalactită

Iar în ciuf,

întocmai ca o mică pană, 

O frunză de pelin

din cel mai fin.

Şi-aşa, dichisită, a pornit grăbită

să străbată

masa de scris

ce de-acum de veioză aprinsă 

era luminată.

Altceva

Alexandru Andrieş - Tăcerile din piept


Alexandru Andrieş - O zi mai devreme


Alexandru Andrieş - Dacă tu

Haios

Taxi - Cele două cuvinte


:-"


Alexandru Andrieş - Ce să fac dacă-mi placi

În audienţă la Marele Şef

"1. [...] Sunt ostenit, Dumnezeule, sunt obosit, Doamne, sunt sleit de puteri!"

[Biblia, Pilde 30]

Știi, Doamne, eu...am obosit...

Ieri, poate aș fi fugit undeva departe

Unde nici pe mine, nici pe el,

până acum, pașii nu ne-au călăuzit.

La marginea unei lumi, a unui oraș ori a unui sat,

Zău dac-ar fi contat!

Doar noi doi să fi fost...

Dar n-am plecat - e drept, nici el nu m-a mai căutat -

iar mâine-mi pare prea departe,

Îmi stă în cale o întreagă noapte,

în care atâtea ar putea ajunge la un cap -

Ţi-am lăsat, oricum, demisia mea în alb la secretariat.

- Chiar așa, știi că ne-au anunțat?

"Sfârșitul e aproape!"

Scria deunăzi-n ziar, imediat după mica publicitate. -

Dar chiar şi-aşa stând lucrurile,

Primeşte-mă, rogu-Te,

În audiență. Şi asta, de urgență.

Știu că n-am pe cap probleme din cele mari

şi adevărate,

A căror bună finalitate ține doar de divinitate,

dar...

Cum Îți spuneam,

am obosit.

Aș vrea să mă așez un pic,

undeva în afară de timp...

Acordă-mi un răgaz,

pe care sunt dispusă, apoi, 

să ţi-l întorc în rate.

Să-ncerc să tălmăcesc, de-o fi cu chip,

tot ceea ce până mai ieri n-am izbutit.

S-aleg un drum...să-mi fac un rost...

Să mă așez în mine...

Îmi e aşa de dor de linişte...de bine.

Contradictoriu

Am văzut-o și ieri. Tot în același loc, doar că avea o altă mină...

Şi mi-am închipuit atunci c-o fi vreun peregrin sosit anume pentru o sărbătoare (de care eu nu aflasem încă) la una dintre bisericile din împrejurimi...

Astăzi am început să brodez cu mai multă siguranță în jurul bănuielii asupra pricinii pentru care poposise din nou pe aceeași piatră, în același colț...

Mi-a trecut prin gând s-o "miluiesc cu ceva". 

"Dar dacă totuși nu pomană așteaptă?", mi-am zis, degrabă, tot eu...ce-i drept, bătrâna nu cerea nimic...

Am privit cu coada ochiului figura acestei femei care-mi părea a se asemăna sfintelor din icoane...De-o liniște şi-o prospețime cum rar întâlnești nu doar pe chipul unui nevoiaș ajuns din urmă de ani buni, dar şi al unui norocos îndestulat al vremurilor...

Dar, ca din senin, dracul mic ce mă-nsoţeşte pretutindeni a grăit - "Păi nu vezi că ești proastă? Ce se spunea în Filantropica? Mâna întinsa care nu spune o poveste nu primește pomană!"

Şi-am trecut grabnic mai departe.

[...]

Rușinată de neputințele, nehotărârile şi micimile mele am întins pasul către birou. Urmează o nouă zi în care nu știu încotro s-o apuc.

Marţi

Ray Charles & Van Morrison - Crazy Love

Fără rod

Pot oare vorbele care-au mințit

să spună pruncilor c-au fost cuminți?

S-aline or să istorisească-n amurg povești cu fete de-mpărat şi prinți?

Știi oare tu să mângâi şi s-alinți? Să prețuiești ce-i drept şi ce nu-i drept?

Cuvine-se ca mâna ta să odihnească

peste creștetul copilului ...cândva?

Spui că mă vrei acum...

Şi rupi cu forța fulgerului din senin iscat

Mlădițele ce-au răsărit în primăvara şi-n lumina bună a celuilalt.

"A mea! A mea! A mea!"

După noi, nimic n-ar fi...

Nu cunoaștem răsăriturile, nici calea stelelor,

nici împăcarea, nici seninul.

După noi, atât ar fi.

Doar pustiul.
Uitarea...

Şi nu mai ştiu de te-am iubit cândva

Ştiu că mi-e frig în umbra ta,

C-apropierea ce mă-nsufleţea

aduce azi neliniştea

şi iarna grea.

Te du...şi lasă-mă să-mi văd de viața mea.

Poveştile Ilincăi

Toamnă de sâmbătă

...

Destin

Să te naşti în uscăciunea drumului şi totuşi să vrei să creşti

...

...

"[...] Dezmoşteniţii-şi caută o cale,

Nenorociţii trec cu paşii grei,

Nu ne putem închide-n cabinete

Făcând uşor abstracţie de ei.

Mizeria există până-n oase,

Popoare mor şi indivizi decad,

Nu-i cîntec pe pământ să nu miroase

A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cîntecele noastre

Nimic nu sînt şi chiar nimic nu pot,

Noi pentru cei săraci şi fără şanse

Sîntem mereu datori să facem tot.

Măcar atât din toate să rămână

Din tot ce-am pătimit la focul mic:

Un vers, o spovedanie, un cîntec

De partea celor care n-au nimic."

[Adrian Păunescu - Niciodată, Manifest pentru mileniul trei, Vol. II, p.586]