“Lonely is healing if you make it.”

“It's okay if no one believes like you. All experience is unique, no one has the same synapses, can't think like you, for this be releived, keeps things interesting lifes magic things in reach.”

Uși

Slidding Doors.

Vechi, bunuț.

Alegeri pe care le facem pentru ca apoi să nu mai fim niciodată la fel.

Insomnii sau patefon matinal...

...depinde cum privesc.

"N-ai cum

Să te prefaci că nu exist.

N-ai cum

Să spui că vii şi să nu mai vii niciodată.

[…]

N-ai cum

Să nu asculţi şi să nu-mi vorbeşti

O zi intreagă.

N-ai cum

Să te joci cu viaţa mea.

[…]

Aşa că n-ai cum să mă răneşti. 

Cineva a făcut asta deja, înaintea ta."

[Taxi - Cineva înaintea ta]

„As I stood there looking through the window...”

„As I stood there looking through the window...”

Am revăzut în seara asta Stuck in Love.

Povestea asta despre iubire, răbdare şi regăsire mi-a plăcut mult şi prima dată când am urmărit-o, dar cu atât mai mult mi-a plăcut azi.

[...]

Aşa cum stăteam acolo, privind prin fereastra descoperită a lumii lui, inspirând mirosul marin sărat, inspirându-l adânc, până în inimă, simţindu-l nu drept o sare pe rana deschisă ce sunt, nici ca pe un drob în balans deasupra unor creştete candide, ci drept dovada clară a realităţii că-s vie şi că trăiesc, am înţeles că ceea ce îmi descoperise ateul era de fapt un sens profund creştinesc.

Ateul îmi revelase în cel mai curat mod creştinesc cu putinţă că a iubi înseamnă a ierta.

Un val se sparge de sticlă... îmi ia cu el înapoi în neagra mare scoicile şi vara. Fereastra-i închisă. 

Dar eu nu sunt tristă. 

Looking for the summer

Neîncrederi

           

Încărcată cu marea parte a planurilor mele din ultimii ani, mărturisite numai hârtiei, planuri irosite ori pur şi simplu neîndrăznite, a căror unică menire este acum să fie tocate mărunt, prin mijlocirea Copacului de hârtie, încerc să recuperez prin sprinteneală minutele pierdute aiurea în faţa oglinzii... Aiurea… Căci rochiţele s-au întors pe umeraşe… părul, ale cărui vârfuri fuseseră atent întoarse spre interior, a fost strâns în coc, iar pantalonii albi şi comozi fac în ciudă maldărului de dichisuri cu pretenţii ghemuit pe pat.

Vântul şugubăţ ce nu pridideşte a-nvolbura straiele largi, de vară, se dovedeşte a nu-mi fi mie de mare folos, aşa cum sunt, îmbufnată (Căci e târziu, târziu, târziu!) şi împovărată de kilograme de coli (Chiar, ce ar fi să desfac bocceluţa de maculatură şi să-mi arunc toate dorinţele neîmplinite în vânt?) ce mă ţin bine ancorată într-un prezent neputincios şi oarecum inert…

Observ însă cu ciudă cum vântul reuşeşte a-i iuţi la pas pe ceilalţi călători.

Pentru a mă feri de zgomotul străzii şi al şantierului din cartier, decid să mă ascund după portativ. Tema mea muzicală îmi făgăduieşte fericiri, pricinuite de  amintirile unui timp mai bun, la care mă întorc în acorduri, şi dau să trec de prima străduţă, dar… o maşină argintie îmi barează calea… cel de la volan începe să-mi vorbească prin geamul lăsat, dar eu nu aud nimic şi-ncerc să mă conving, citindu-i pe buze şi fiind atentă preţ de câteva secunde la privirea lui, pe care o declar bună, că nu am a mă teme de nimic.

Programată, amintirea pericolelor – semnal de alarmă! – se declanşase imediat ce am fost rugată să opresc: „Domnişoară….”

„Dacă mă trage în maşină? … Dacă îmi fură geanta? … Dacă, în timp ce îi dau indicaţii, altcineva mă buzunăreşte? Dacă….”

Văzusem un astfel de filmuleţ pe net, cu falşi turişti ce te opresc să îi îndrumi doar pentru a te goli de portmoneu şi ce mai ai de preţ prin buzunare ori poşetă...

Trăim sub spaima pericolelor la tot pasul. Ridicăm ziduri vizibile sau invizibile în spatele cărora ne ascundem. Şi nici măcar nu realizăm cum viaţa trece pe lângă noi.

I-am dat un brânci de nu s-a văzut fricii şi apoi încă un şut în fund şi l-am povăţuit pe călătorul prahovean cât de bine m-am priceput eu cum să-şi croiască drum prin şantier.

Mergea la spitalul de nebuni.

:)

…

Câţi dintre cei ce au trecut în dimineaţa asta pe la Universitate au putut repera la vreme, pe cer, înainte de a se pierde în imensul albastru, micul nor roz? Câţi în afara celor pe care i-am incomodat eu, oprită în mijlocul drumului, scotocind grăbită prin paporniţe după altfel mereu prezentul aparat de fotografiat tot roz (sîc!) pe care, iaca, acum, când aveam nevoie de el, nu îl găseam? Forţaţi de obstacolul ce eram ridicau privirea spre cerul meu, căutând la rândul lor un semn...

Sârguincios, precum un colecţionar de amintiri ce a găsit ceva nepreţuit, l-am fotografiat.

Explosions In The Sky

The Only Moment We Were Alone

Manglehorn...

... un film-poezie, alean, poveste-bucurie.
L-aş revedea de sute de ori. Frumos, prea frumos!

....

Citesc unul dintre comentariile din buză de pagină şi zâmbesc - "film pentru oameni bătrâni"...
Aş zice că-i pentru cei ce se înţelepţesc... dar, de această recunoaştere e un preţ musai de plătit, primesc!

Manglehorn... o imensă bucurie tristă într-o zi de vară ce-a plâns cu cea mai rece ploaie ce s-a găsit în nori. Toate amărăciunile se lecuiesc într-o zi.

"You've kept me at arms lengths for so long...

with your distance...circumstances and riddles... you left me confused and unsure."

http://www.imdb.com/title/tt2893490/

First breath after coma

Ceremonial dâmboviţean

Termometrul spune la umbră suficiente grade încât frunţile s-ajungă-mbrobonate chiar făr' de trudă, în miez de aşteptări încordate.

            Pe uliţa prăfuită, pe la porţi, într-o veghe oarecum ascunsă, două bătrâne stau şi aşteaptă ceva, deznodând şi înnodând basmale sub bărbi ţepoase, ce-s mângâiate rar ca pentru a alunga din gânduri. O a treia, aplecată de spate, iese iute din curte şi li se alătură.

„- Ţăţică, a trecut cu moarta?

-         N-a trecut… cre’ că o ia mai întâi pă la răscruce pă la nea Fane a lu’ Chioru şi-apoi o trece p-aci…

-         Mi-era că a trecut şi n-am ieşit s-o văd... Fusei colea în spate, cu păsările iestea...

-         Ptiii… da' ce păcat de ea... o lăsat trei copchii...

-         Şi bărba-su singur acu’…

-         Ehh… bia… bia rău Costică…

-         Îi cântă frumos… or luat fanfara de la Becheneşti crez, Ţăţică…să-ntreb pă Leana… Ţaţă Leanooo! Ieşi, fa, afără să te-ntreb ceva!

[Dar Leana nu răspunde…]

-         Îi cânta, fa, de ţi se rupe sufletu’…de-ar auzi, i-ar părea şi ei rău că s-a dus…

-         S-a dus, Ţăţică, că dară toţi ne ducem… Ce să făcem?! Ei…dacă n-a trecut, să-i pui lu' Gheorghe să mănânce şi-apăi ies la drum... făcui nişte teci... ”

Ghem, după gard, îngrijesc mai departe de trandafirii mei, dar prind şi eu din zbor firul de jale pentru mort… Fanfara, toropită, urmează domol programul regretelor eterne, aşteptând ca şi restul celor ce-o petrec pe răposată, înşiruiţi pe drumul principal, să fie băgată în pământ, să se-aşeze apoi la masă, s-o pomenească… bine că nu-i post, iar pentru masa de praznic, chiar de nu-i din bogăţie încropită, s-au pregătit bucate, după un soi de rost…

Cu soiul de rost s-a obişnuit şi popa, ce s-a lăsat înduplecat să-şi ţină slujba laolaltă cu amendamentele muzicale aduse ritualului creştin… după cum a îngăduit şi găina petrecută pe sub sicriu, să fie primită…

"Time will wait for no one"

Senin şi atât

... sunt acele dimineţi în care te trezeşti zâmbind în ciuda somnului ghemuit, ce te-a cuprins spre ziuă.
Prin fereastra întredeschisă, bătrânii tei din curtea blocului îţi desenaseră, cu cerneală invizibilă şi-nmiresmată, musteţi...

Păşind desculţ peste pragul zilei, te priveşti cu mirare - urmele frământărilor de ieri s-au risipit, nu-s nicăieri, nici măcar pe podea, încurcate-ghem de vreo mâţă...
Nu eşti obosit, iar sufletul ţi-e-n tihnă.

Cer albastru în fereastră, pixelat de rândunele ce se-arcuiesc în zborul lor, în preajma cuiburilor...

Vântul

... ptiii, ce poveşti ne-ar putea împărtăşi vântul!
Doar să ne aplecăm urechea, să ascultăm şoaptele rostite mai întâi copacilor...
Prea ocupaţi, îl ignorăm, luându-i seama doar atunci când ne răzvrăteşte ferestrele ori ne flutură, lipsit de pudoare, faldurile...

În grădina secretă, despre care dacă n-am şti că se află în inima capitalei, am putea jura că se află în vreo urbe uitată de lume, închid ochii şi-ascult vântul strigând păsările pe nume...

Demis - My friend, the wind 

...done chasing butterflies

Fluturii mei s-au aşezat, osteniți şi grei, 
pe pământ
Un spiriduş se jucase cu ei,
aşezându-le cireşe îngemănate la urechi.
Cocheți, oglindindu-se în boabe de rouă,
admirându-se,
fluturii s-au crezut zei.

Şi au lăsat în urmă cerul, dar şi zborul,
lepădându-se de el.

Vie

vie de viță sau viță de vie... :) cu cireșe la urechi

Încurcături

Grauri

Fiiiii-U!

Fiiiiiiiiiiiii-U!

...

Dimineața, soare în ferestre și sinfonie ciripie...

Așa înțeleg și eu - și primesc! - să-ți fie dat ghes a-ți pune tălpile goale pe podină, în pofida durerii de cap care te chinuie din miez de noapte, înfundându-ți creștetul dureros adânc în perne.

Lumina era atât de bună încât am fost la un pas de a sări peste obișnuita cană matinală cu cafea pentru a ieși mai întâi în grădină să mă bucur de fiecare frunză, de fiecare gâză, de fiecare nor din vată de zahăr, de fiecare sunet de care nu am parte în orașul din beton.

Păsăroaiele în privința numelui cărora m-am dumirit între timp - îs grauri!- pe lângă că-s tare cochete, mai sunt și mari și iscusite cântărețe!

Graurii, despre care cei din parte locului pomenesc cu obidă, dând din mână a pagubă,  căci le fac vinovate pe aceste înaripate de furtișagul boabelor de struguri, dar și de ocuparea fără drept și înfundarea cu cuib (mdeh...) a coșurilor de fum, îmi plac foarte mult și-mi sunt dragi! Încă o preferință - pe lângă cele legate de nuci și de tufe - ca să fiu socotită stranie de către vecinii mei bătrâni.

Îmi sunt atât de dragi păsăroii ăștia cu țârâit de gâză încât după ce le-am descoperit căsuca încropită la a mea șubrezită streașină, am înțeles că saceacul prăvălit de Moș Timp și de vremea rea care a permis găzduirea lor va mai avea de așteptat până să fie îndreptat și repus la locul lui...

I-am urmărit astăzi pe graurii vecini vreme de câteva ceasuri, până când Duhul Sfânt, pogorât pe pământ, și-a spus că-i mai înțelept pentru sufletele noastre să fim trimiși la ceasurile amiezei în odăile noastre, la hodină, nu cumva să cădem în ispita prea bunei vremi și să trudim prin ogrăzi.

Ploaia a amuțit cântecul graurelui vreme de trei ceasuri, cât timp stropii proaspeți și-au făcut de lucru, chiar de era zi de sărbătoare, în praful drumului...

Miroase acum a proaspăt și-a verde...

Au amuțit și glasurile oamenilor, ascunși în bucătăriile lor de vară, cu perdele la uși, să fie ferite de iscodiri obraznice de muște...

Am deschis fereastra și-am ascultat stropii repezi în liniștea unei ulițe rupte parcă din timp. Pe-aici, mașinile ce trec într-o zi pot fi numărate pe degetele de la o mână, iar eu nu am nimic a comenta împotriva acestei stări de fapt, dimpotrivă.

***
Graurii cu care împart casa mi-au amintit de-o cărticică a copilăriei mele, o cărticică cu coperți tari (era bună și pentru step...mdeh....minte de omuleț de 5 ani...): Familia Graur și Moș Paul.

Fuga

Există pe lume fugi bune și fugi rele. 

Mie mi-e dor astăzi de-o fugă precum erau cele pe care le făceam în copilărie... de ni se-mbujorau obrajii și ardeau dureroși... de simțeam că nu mai avem loc în coșul pieptului nici măcar pentru sferturi de respirări...

Mi-e dor de-o goană prin pădure... de vântul bun şi molcom de început de vară care știe să mângăie sprâncene şi să le descrunte...

De gâzele ce-şi văd cuminți de rostul lor...

Mi-e dor de-o fugă până la răspântia din mijlocul pădurii mele în care poate am să te-ntâlnesc...

...

În pauza mea de masă închid ochii şi ascult. Ascult vântul ce-mi intră prin fereastra întredeschisă în acest birou uitat de lume... ascult muzica... şi-mi las sufletul să alerge până la capătul lumii dacă aşa o simţi el...

Bucurii la pas

Bucurii la tot pasul

Zilele frumoase sunt. La alegere…

Văd în depărtare, aşteptând la semafor, coada tăiată a dobermanului care totuşi putea trăda, chiar şi aşa, nerăbdarea de a ajunge odată în parc. Alături de el, o doamnă cam de statura mea, poate chiar mai mărunţică, cu părul grizonant.

În jeans, purtând o haină pe care eu am socotit-o a fi faină. Ţine cu mâna dreaptă de lesă o căţelandră de talie medie pe care, din tresăriri şi exprimare corporală am ghicit-o a fi fost cândva a străzii de care încă se teme.

I-am ajuns din urmă şi m-am bucurat tare de tot, preţ de câteva secunde, de ei trei. De culorile leselor frumos asortate, de blana curată şi strălucitoare a căţeilor care îmi arată cumsecădenia şi preocuparea Omului pentru ei. De energia bună eliberată şi de siguranţa pe care spatele drept al acestei femei o declara.

Trecem strada şi nimerim nepregătiţi, ca într-o altă lume, în talciocul improvizat pe trotuar, plin de oameni de la ţară care-şi strigau mărfurile pe nume şi pe care, am constatat eu, nu-i mai miră nimic, nefiind de altfel nimic de mirat în povestea pe care o povestesc.

Neguţătorii  toamnei rămăseseră fireşti...

Din mulţimea de oameni, fiecare pretinzând degrabă loc de trecere, vine din sens opus către noi o „femeie în etate”. Poartă pălărie cumpărată de la chinezi, fustă lungă de mers la biserică şi închinat la icoană pentru sănătate, ajutor şi iertare de păcate  şi, ca aspect general, e toată gri, întocmai cum pare să-i fie şi sufletul şi mintea.

Apuc să o văd strâmbându-şi gura, precum o jumătate de lămâie stoarsă între degete şi întorcându-se din tors, cu picioarele bine ancorate pe asfalt, să privească mai bine grozăvia – „una cu doi câini după ea”… „Duoamneeeee…”

Zâmbesc…. În dimineaţa asta, observator fiind, înţeleg că exact acesta este răspunsul de care astfel de oameni trebuie să aibă parte. Nicio vorbă. Nimic altceva. Poţi să încerci un dialog cu cineva care în locul naturaleţei chipului alege să-şi autoprovoace diformităţi fizice? Ca să nu mai pomenim de altele..

 În alte dimineţi în care eu eram "una cu câinele" şi astfel de priviri şi energii mi se înfigeau cu putere în spate nu m-am putut preface că totul este bine ...că nu am observat...

„Nu-i nimic… nu-i nimic … mergi frumos… doar nu vrei să mă superi?” Şi-apoi, ca pentru mine special, Doamna în jeans le-a spus prietenilor ei „v-am spus că nu trebuie să-i băgăm în seamă… noi mergem pe drumul nostru…”.

I-am iubit instantaneu pe toţi trei.

Şi ziua mea a fost frumoasă.

***

Dacă am întâlni-o în tramvai ori în metrou, „femeia în etate” cu pălărie gri şi fustă de mers la biserică ar pretinde, în schimbul părului ei alb, loc de stat jos, dar şi respect.

Figura ei mi-era cumva cunoscută şi, răsfoind gazetele de pe net, îmi dau seama şi de ce. O recunosc în fiecare dintre cei care duminică seară au strigat la Universitate „Jos Băsescu”. Acelaşi chip cu al ei îl are şi pensionarul care-a lovit o jurnalistă în timpul plimbării de la Cotroceni.

Dar şi pensionarul care m-a lovit pe mine cu pumnii în cap pentru ca apoi să folosească ca argument în apărare venele şi inima lui slabe…

Da, cred că trebuie să ai o inimă slabă şi mică, în care să încapă prea puţin atunci când în mod absolut gratuit te crezi îndreptăţit să îl spoieşti pe cel de lângă tine cu dispreţul tău.

Fără vreo pretenţie de a mă apuca să le fac vreo judecată nu pot să nu mă întreb, oarecum cu teamă, ce mare rău să se fi petrecut în vieţile acestor oameni încât ei au cedat în faţa urâtului şi a răului?

Blănoase

Pentru adopţie

Blănoase

Uneori sunt tristă…

Mă lipesc de peretele rece şi îmi las gândurile să zboare către curtea mea de la bloc… Acolo unde mă plimbam liberă alături de cei doi prieteni ai mei, Ciocolate şi Ion. 

Au trecut multe luni de când nu mai ştiu nimic de ei… Pe Ion l-au prins cel dintâi - mai mulţi bărbaţi l-au alergat până ce nu a mai putut fugi … În cele din urmă, un laţ lung şi rău îi petrecea gâtul. Nu mi-a venit să cred! Eu reuşisem să fug şi să mă ascund.

S-a zbătut să scape, dar laţul cu care fusese prins se strângea şi mai tare în jurul gâtului lui… Ion plângea, urla şi îi ruga să îl lase… plângeam şi noi în spatele tufişurilor unde ne ascunseserăm.

Dar ei râdeau şi se arătau atât de mulţumiţi de ceea ce făcuseră. Fireşte că nu l-au lăsat...

L-au aruncat într-o cuşcă, o uşă s-a închis apoi şi nu l-am mai revăzut niciodată pe Ion.

Din ziua aceea, păstrez o ultimă imagine cu el – cu botul numai o rană şi plin de sânge.

Despre ziua în care m-au prins pe mine prefer să nu îmi amintesc. După cum prefer să nu îmi amintesc nimic nici despre locul în care am fost dusă şi pe care unii oameni îl numesc "lagăr al morţii".

Nu ştiu dacă a trecut mult timp sau puţin până ce am fost luată de acolo şi urcată într-o maşină fără a şti însă ce va fi cu mine ori unde voi fi dusă. Vedeam atâţia câini în jurul meu târâţi spre o cameră pe care toţi o simţeam a fi a morţii.

Mirosul locului pe care-l părăseam, frigul cumplit, apa rece, urletele celorlalţi câini, spaima de moarte şi moartea însăşi m-au făcut să vreau să uit şi să nu-mi mai amintesc niciodată de locul acela.

Am ajuns apoi la Dog Town.

După cum puteţi vedea, sunt bine îngrijită şi nu-mi lipseşte nimic.

Nimic în afara stăpânului după care am tânjit mereu şi pe care m-aş bucura atât să-l am! Un stăpân, da… Şi o curte, indiferent cât de mică, pe care să o apăr.

Numele meu este Blănoase. Şi vreau să ştii că uneori sunt tristă… Dar alteori nu mă gândesc decât la tine, aşa că stau cu privirea ţintuită pe poartă pentru că ştiu că într-o zi vei veni să mă iei acasă.

********

Blănoase

Femelă, metis, cu părul lung, în vârstă de 7-8 ani, sterilizată.

A trăit liberă pe stradă toată viaţa ei, iar din decembrie, anul trecut, se află în îngrijirea Adăpostului Dog Town.

În cazul în care eşti convins că îţi doreşti acest câine, eşti convins că îi poţi asigura cele necesare traiului (este de talie medie spre mare), nu eşti râzgândibil din fire, nu consideri adopţia unui câine un moft, ai disponibilitatea necesară şi niscaiva răbdare, cere informaţii despre Blănoase la Dog Town.

Blănoase nu trebuie ţinută în lanţ, trebuie adăpostită atât pe timpul iernii, cât şi al perioadelor caniculare. În rest, nu este deloc pretenţioasă şi îţi poate oferi zilnic porţii mari de iubire şi de recunoştinţă.

Este obligatorie încheierea unui cu contract de adopţie.

UPDATE:
Pe Blănoase o găsiţi şi pe Facebook, aici.

Cireşe amare

Câinele cu mai multe moace

"Să-ţi tunzi sau să nu-ţi tunzi singur câinele?". Iată o întrebare!

Dacă pui în primul rând la socoteală curățenia pe care trebuie să o faci după tuns şi spălat, cu certitudine, răspunsul este "NU!". În acest caz, decizia de a duce câinele la cosmetică canină se dovedește a fi cea mai înțeleaptă.

Dar dacă acest neajuns nu vă sperie şi dacă blănosul trebuie tuns periodic - fie pentru că așa impune standardul, fie pentru că altfel i-ar fi verile poveri prea grele de dus - vă puteţi însă gândi la un moment dat să vă ocupaţi de unii singuri de această sarcină.

În sine, un tuns şi un spălat nu reprezintă niște cheltuieli exorbitante. Prin urmare, argumentul decisiv pentru a lua foarfeca în mâini nu ar trebuie să-l reprezinte economiile lui Zgârie-Brânză. De exemplu, la ultima sesiune de coafat, am lăsat în casieria cabinetului undeva în jurul a 120 ron. Tuns, spălat, tăiat gheare şi altele mai intime despre care nu pomenim mai multe. Şi probabil aş fi continuat să plătesc cu regularitate pentru acest serviciu dacă nu aş fi avut parte de "un accident". Dar nu despre asta am de gând să vă povestesc acum.

Aşa că iată-mă în preajma iminentului moment al tunsului...

Nenumărate filmulețe publicate pe internet te-nvaţă ce şi cum şi-ţi fac curaj că ai să poţi şi tu croi cărare cu maşina de tuns prin blana câinelui.

După o atentă cercetare de piață, mă hotărâsem să achiziționez, întru bibilirea Arşagului, o frumoasă şi bună mașină de tuns, marca Andis, pe care am găsit-o aici. Din păcate, nu o aveau în stoc, iar eu mă grăbeam aşa că am renunţat. Cel puţin, pentru moment.

[Dacă vreţi să cităţi mai multe despre această maşină o puteţi face şi aici.]

Pentru că îmi doream musai să tund Arşagul la ţară, în săptămâna mea liberă, am apelat la o soluţie disperată, care în cele din urmă s-a dovedit a fi norocoasă. O maşină de tuns relativ ieftină, cât să nu-mi pară rău de bani în caz de insucces: aşa că iată-mă comandând de pe thegift.ro maşina de tuns Zoofari "DeCe" :-)

Zoofari DC? Pentru că, cel puţin pentru un tuns, merită!

În plus, experiența cu acest magazin online a fost una deosebit de plăcută, oamenii făcând tot posibilul ca produsul să ajungă, în regim de urgență, la mine. 

Şi dacă tot le fac reclamă, să vă mai spun c-am mai cumpărat tot de la ei o perie care face minuni cu blana pisicii. 

Maşina de tuns a funcţionat impecabil. S-a încălzit, dar era previzibil având în vedere durata operaţiunii - aproximativ două ore. Un pic cam mult, poate, Arşagu adormind chiar în timpul tunsului :)

Arşagu este un câine de talie medie spre mare cu o blană sârmoasă şi aspră. Mă gândesc aşadar că în cazul unui patruped de talie mică-medie, cu o blană moale maşina de tuns despre care vă povestesc reprezintă o achiziţie decentă şi satisfăcătoare.

Una peste alta, sunt mulţumită de rezultat, nu am avut nicio problemă dermatologică ulterior, Arşagu se simte bine şi ţine piept (frezat) verii! 

Iar curăţenia, având în vedere că am tuns-o afară, pe terasă, nu a ridicat probleme. 

Mission accomplished.

Înainte

După

Iar de ai prin preajmă Spor, totul merge mai uşor! ;-)