Blocul...cu dichis

Amu', om care şi-a scos grătarul în curtea blocului şi a prăjit mici am mai văzut...

Pe vremuri, am văzut şi om care a tăiat găină, tot în aceeaşi curte a blocului... Imaginea cu sărmana păsare, despărţită de cap, şi zbătându-se mă urmăreşte şi acum şi mă face să mă scutur!

A, da! Am uitat! Zâmbesc... şi se spălau covoare în curtea blocului...cu dero :-) ... Copiii îşi lepădau sandalele şi puneau tălpile goale la treabă, la stors...

Da' om care să-şi taie unghiile în fereastra blocului zău că nu am mai văzut! Bine, nu aş putea spune că am văzut nici în seara asta, dar pot să jur că în fereastra apartamentului vecin se întâmplau asemenea treburi de buduar.

...

Cum şedeam eu aşa concentrată între paginile lucrării, aud un sunet familiar... Ţac! Ţac! ... Ţac! Ţac! Ţac!... Ţac, ţac, ţac!

Mă uit la câinele care dormea pe covor, sub ochii mei, şi nu depistez în el sursa zgomotului.

Ciulesc urechea şi realizez că "ţac-ul" vine de afară, din apropiata vecinătate.

Zâmbesc când piesa de puzzle lipsă îmbracă în mintea mea formă de cleştişor.

Un pic timid, parcă pentru a nu se trăda dichisul, ritmul parcurge deget după deget, demonstrând grija pentru formă. Şi, de ce nu,  pedanterie şi dichis.  

"Alerte de preţ"

Altădată aflai de-un chilipir ori de un loc bun de făcut cumpărături prin viu grai...

Rubedenii, prieteni ori doar cunoscuţi îşi vesteau unii altora zvonurile de chiverniseală de prin târg... 

Acum, liniştea de prânz a telefonului meu e tulburată cel mai adesea de alerte de preţ, iar în căsuţa poştală electronică nu mai e loc de-atâtea newslettere ce fac gălăgie răspândind reclame...

Ne-nsingurăm... şi tot la reducere ni se vinde şi viaţa noastră.

Şosete împerecheate greşit

Pentru că celălalt nu este aşa cum vrei tu, crezi că ai dreptul să-l frângi, să-l înghesui înăuntrul lui, negându-i dreptul de a fi oricum altfel decât îngădui tu.

I-am privit în tăcere şi amărăciune…

Căci ştiu că nepotrivirea dintre ei determină nenumărate alte nepotriviri în lumea din jur.

Ea, frângându-i ideea înainte de a ajunge la final.

El, înghiţindu-şi vorbele şi renunţând a mai spune ceva, indiferent ce, de vreme ce ar fi  fost greşit.

Bunica mea maternă avea o vorbă – „Bune ori rele de spui, tot aşa ţi se răsuceşte limba în gură… atunci de ce să nu rosteşti doar vorbe bune?”

El şi ea, ca două şosete demodate, împerecheate greşit.

Două nepotriviri triste ce se-ncăpăţânează să meargă înainte pe drumul comun, căci şi-au promis…

Ceremonial dâmboviţean

Termometrul spune la umbră suficiente grade încât frunţile s-ajungă-mbrobonate chiar făr' de trudă, în miez de aşteptări încordate.

            Pe uliţa prăfuită, pe la porţi, într-o veghe oarecum ascunsă, două bătrâne stau şi aşteaptă ceva, deznodând şi înnodând basmale sub bărbi ţepoase, ce-s mângâiate rar ca pentru a alunga din gânduri. O a treia, aplecată de spate, iese iute din curte şi li se alătură.

„- Ţăţică, a trecut cu moarta?

-         N-a trecut… cre’ că o ia mai întâi pă la răscruce pă la nea Fane a lu’ Chioru şi-apoi o trece p-aci…

-         Mi-era că a trecut şi n-am ieşit s-o văd... Fusei colea în spate, cu păsările iestea...

-         Ptiii… da' ce păcat de ea... o lăsat trei copchii...

-         Şi bărba-su singur acu’…

-         Ehh… bia… bia rău Costică…

-         Îi cântă frumos… or luat fanfara de la Becheneşti crez, Ţăţică…să-ntreb pă Leana… Ţaţă Leanooo! Ieşi, fa, afără să te-ntreb ceva!

[Dar Leana nu răspunde…]

-         Îi cânta, fa, de ţi se rupe sufletu’…de-ar auzi, i-ar părea şi ei rău că s-a dus…

-         S-a dus, Ţăţică, că dară toţi ne ducem… Ce să făcem?! Ei…dacă n-a trecut, să-i pui lu' Gheorghe să mănânce şi-apăi ies la drum... făcui nişte teci... ”

Ghem, după gard, îngrijesc mai departe de trandafirii mei, dar prind şi eu din zbor firul de jale pentru mort… Fanfara, toropită, urmează domol programul regretelor eterne, aşteptând ca şi restul celor ce-o petrec pe răposată, înşiruiţi pe drumul principal, să fie băgată în pământ, să se-aşeze apoi la masă, s-o pomenească… bine că nu-i post, iar pentru masa de praznic, chiar de nu-i din bogăţie încropită, s-au pregătit bucate, după un soi de rost…

Cu soiul de rost s-a obişnuit şi popa, ce s-a lăsat înduplecat să-şi ţină slujba laolaltă cu amendamentele muzicale aduse ritualului creştin… după cum a îngăduit şi găina petrecută pe sub sicriu, să fie primită…

Fericire e...

Fericire e atunci când eşti singurul care preferi scării rulante, exclusivitatea urcuşului asigurat de propriile picioare.
Separat de ceilalţi prizonieri ai oraşului prin ziduri muzicale, zâmbeşti, ocolind o doamnă pe trotinetă, acestei frumoase zile ce promite să nu-ţi mai asigure invitaţia la un ceai de tei găzduit de trufaşă doamna Ploaie de Vară. 

La capătul treptelor, ridici privirea spre cerul tău. Fericirea e!

Vie

vie de viță sau viță de vie... :) cu cireșe la urechi

Încurcături

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului?

Ieri dimineaţă, cum şedeam eu aşteptând cuminte şi fericită pe peronul metroului, cu flori în păr şi cu Jacques Salomé de mână, realizez că un domn cu mapă şi ecuson în piept se îndreaptă direct spre mine. Îl observasem cu câteva fracţiuni de secundă înainte studiind terenul şi alegându-mă din mulţime. Probabil i-am părut victimă sigură. 

Privindu-mă drept în ochi începe să-mi vorbească... eu, cu florile mele în păr, nu îl aud. Îi observ însă privirea studiată, tăioasă şi buzele arcuindu-se după cum a fost învățat să o facă.

Îi fac semn cu degetul - moment! -  să aştepte şi îmi scot lent căştile.

Derulează banda şi (probabil) reia povestea.... numele lui...fundaţia umanitară cutărică... strângem fonduri pentru copii.... iar astăzi îl ajutăm pe Dănuţ... deschide dosarul cu pozele copilului schilod şi mi le așază cum se cuvine sub ochi pentru ca efectul emoţional să fie năucitor...

Umanitarul intrase adânc în spaţiul meu personal aşa încât mi-am petrecut braţul peste abdomen pe post de scut... n-am vrut să fac pasul înapoi ca să nu ii transmit vreun mesaj greşit.

Îi spun "Regret... Atunci când fac donaţii prefer să aleg alte căi..."

Observ cum îşi strânge buzele şi simt cum răsfrânge asupra mea, prin cuvinte frumos ambalate, ghemuri de ură, înjurături şi toată energia lui negativă - "Foarte bine faceţi! O zi bună!".

Şi pleacă mai departe căutând pe cineva mai... soft....

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului? Îi vedem adesea... Ne opresc adesea cerându-ne bani...

De ce paza metroului sau poliţia nu are nicio întrebare pentru ei?

Îmi amintesc bine una dintre figurile feminine cunoscute în branşă, care "lucra" preponderent pe peronul de la Universitate, dar pe care am întâlnit-o şi în sud... 

L-aş recunoaşte, cred, şi pe umanitarul de ieri... iar dacă ar fi să pun pariu aş zice că i-am zărit moaca la un moment dat în trenul CFR, activând tot în domeniul miciilor găinării, dar de alt gen.

Ghinion!

Ghinion!

Sau cum nu am câştigat 10000 RON

În urmă cu mai bine de cinci  ani deveneam abonat ORANGE şi căpătam în virtutea calităţii mele un număr de telefon numai al meu. Sau cel puţin aşa credeam eu.

Aveam însă curând să aflu că nu lucrurile nu stăteau chiar astfel...

Apăi, cred că nu am răspuns la telefon în cei peste zece ani de relaţionare contractuală cu VODAFONE cât am răspuns, în vreo trei ani, la numărul păstorit de portocalii.

Am răspuns, precum o secretară conştiincioasă, de Crăciun şi de Paşti, de Sfânta Maria şi de Anul Nou, cu alte ocazii mari, dar şi de fiecare dată când foşti colegi ori rubedenii mă sunau şi întrebau de dom’ Marian. M-am luptat ca un oştean credincios până şi cu cei de la firma de leasing de teamă ca dom’ Marian să nu cumva să se trezească cu vreo poprire pricinuită de confuziune.

Într-un final, obosită de atâtea tratative în van şi convinsă că poprirea de era să fie pusă era de-acum şi executată, am ajuns să mă lupt cu cei de la firma de leasing strict pentru liniştea mea; dar şi pe motiv de incapacitate de operare a unei simple baze de date din care trebuia eliminat un număr - al meu.

În timp, ajunseseră să-mi fie dragi şi mie toţi cei apropiaţi lui dom' Marian. Şi graiul lor specific jumătăţii de nord a ţării. Cum vedeam pe ecranul telefonului un număr necunoscut ştiam că trebuie să fie pentru dom’ Marian şi pregăteam discursul:

„Domnul: Domnu-i acasă?

Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.

Domnul: Dumneata spune-i c-am venit eu.

Feciorul: Nu pot, domnule.

Domnul: De ce?

Feciorul: E încuiată odaia”

[Căldură mare – I. L. Caragiale]

Timpul a trecut şi ceea ce îmi dorisem la început – ca lumea să ştie că domnu’ Pau şi-o schimbat numărul, iar eu nu sunt secretară – se întâmplase. Vestea se răspândise.

Apelurile telefonice oranj au ajuns să-mi fie destinate numai mie.

Mărturisesc că am simţit un soi de însingurare care m-a întristat atunci când am realizat că telefonul a încetat a mai suna în căutarea lui dom' Marian.

Se făcuse ordine. Lucrurile erau de-acum cunoscute de neamuri, creditori ce îşi revendicau achitarea unor rate bancare, colindători de an nou ori simplii prieteni şi cunoscuţi.

Până-ntr-o zi… când la numărul portocaliu s-a sunat luuuung:

 „     -      Alo?

-          Bună ziua! Caut firma [cutărică], a domnului Pau Marian…

-          Bună ziua! S-a mutat! Adică, n-o mai găsiţi la numărul acesta… De vreo patru ani… Acesta e NUMĂRUL MEU!

-          Hmmm… Şi nu aveţi nicio legătură cu dânsul? Nu ştiţi cum l-aş putea găsi? Eu sunt de la Telekom… ştiţi, a câştigat un premiu de [cred că îmi spune 10000 de roni… oau, atâta bănet! :D Mariane, suntem bogaţi! ] destinat persoanelor juridice…

-          Păi… nu ştiu… doar să încercaţi prin publicitate.

-          Ştiţi, nu putem! A fost o tragere la sorţi. Dacă nu-l găsim suntem obligaţi să dăm premiul următorului de pe listă.

-          [Hmmmm… Mariane, am răspuns atâta timp la telefoanele astea şi tu-mi faci una ca asta! Să pierzi tu câştigul nostru!] (Îmi fac curaj şi-i spun celui de la capătul firului:) Ştiţi, aţi putea să îmi daţi mie premiul…. (şi bat din gene, tehnica căprioară speriată, învăţată, tot cu ani în urmă, de la Miruna, sperând ca bătaia să ia calea undelor…)

-          [Râde] … Dar nu sunteţi persoană juridică! Dacă aţi fi fost, cu mare drag!

-          [mi-a trecut o clipă prin minte să-mi încerc norocul ori cu PFA-ul ori cu un «De unde ştiţi că nu-s?» , dar m-am răzgândit…  au şi glumele limitele lor…] Ei, glumeam… ce să zic, «Ghinion!» , vorba candidatului meu preferat…

-          [Râde] … Îmi pare rău!

-          Ei, mie îmi pare rău pentru câştigătorul dintâi….

-          [Pauză, dar intuiesc că ar vrea să a adauge ceva.]

-          [Prin urmare, ca să nu devină ciudat, socotesc că trebuie s-o scurtez] Numai bine!

-          Numai bine!”

Domnu' Marian Pau, de citeşti rândurile astea, fă bine şi sună-mă, domnule! E bine să-mi dai numărul nou, căci, nu-i aşa, nu se ştie niciodată! Uite, în după-amiaza asta puteam să îţi câştig 10000 RON...

Şi-n plus, după cât de drăguţă am fost cu toţi ai dumitale care n-au nimerit abonatu', cred că te-aş putea reprezenta cu încredere pe-acilea, prin Regat! :)

****

„Numele Pau Marian este un nume romanesc contemporan si este format din 2 cuvinte, Pau si Marian. Este un nume ce provine din partea de Nord a Romaniei, dar este folosit foarte des si in partea de Est a tarii. Contine mai multe vocale decat consoane, adica 4 consoane si 5 vocale si este un nume relativ melodios. Acest nume a fost cautat pe Internet de 52 de ori in ultima saptamana si de 225 ori in ultima luna.

[…]

Frecventa numelui

Exista 25050 persoane in Romania din 21,33 milioane care au numele Pau. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.117% din toata populatia Romaniei are acest nume.

Frecventa prenumelui

Exista 201000 persoane in Romania din 21,33 milioane care au prenumele Marian. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.942% din toata populatia Romaniei are acest prenume.

Frecventa numelui complet

Exista 705 persoane in Romania din 21,33 milioane care au numele complet Pau Marian. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.00331% din toata populatia Romaniei are acest nume complet.”

Sursa: aici

Bucurii la pas

Bucurii la tot pasul

Zilele frumoase sunt. La alegere…

Văd în depărtare, aşteptând la semafor, coada tăiată a dobermanului care totuşi putea trăda, chiar şi aşa, nerăbdarea de a ajunge odată în parc. Alături de el, o doamnă cam de statura mea, poate chiar mai mărunţică, cu părul grizonant.

În jeans, purtând o haină pe care eu am socotit-o a fi faină. Ţine cu mâna dreaptă de lesă o căţelandră de talie medie pe care, din tresăriri şi exprimare corporală am ghicit-o a fi fost cândva a străzii de care încă se teme.

I-am ajuns din urmă şi m-am bucurat tare de tot, preţ de câteva secunde, de ei trei. De culorile leselor frumos asortate, de blana curată şi strălucitoare a căţeilor care îmi arată cumsecădenia şi preocuparea Omului pentru ei. De energia bună eliberată şi de siguranţa pe care spatele drept al acestei femei o declara.

Trecem strada şi nimerim nepregătiţi, ca într-o altă lume, în talciocul improvizat pe trotuar, plin de oameni de la ţară care-şi strigau mărfurile pe nume şi pe care, am constatat eu, nu-i mai miră nimic, nefiind de altfel nimic de mirat în povestea pe care o povestesc.

Neguţătorii  toamnei rămăseseră fireşti...

Din mulţimea de oameni, fiecare pretinzând degrabă loc de trecere, vine din sens opus către noi o „femeie în etate”. Poartă pălărie cumpărată de la chinezi, fustă lungă de mers la biserică şi închinat la icoană pentru sănătate, ajutor şi iertare de păcate  şi, ca aspect general, e toată gri, întocmai cum pare să-i fie şi sufletul şi mintea.

Apuc să o văd strâmbându-şi gura, precum o jumătate de lămâie stoarsă între degete şi întorcându-se din tors, cu picioarele bine ancorate pe asfalt, să privească mai bine grozăvia – „una cu doi câini după ea”… „Duoamneeeee…”

Zâmbesc…. În dimineaţa asta, observator fiind, înţeleg că exact acesta este răspunsul de care astfel de oameni trebuie să aibă parte. Nicio vorbă. Nimic altceva. Poţi să încerci un dialog cu cineva care în locul naturaleţei chipului alege să-şi autoprovoace diformităţi fizice? Ca să nu mai pomenim de altele..

 În alte dimineţi în care eu eram "una cu câinele" şi astfel de priviri şi energii mi se înfigeau cu putere în spate nu m-am putut preface că totul este bine ...că nu am observat...

„Nu-i nimic… nu-i nimic … mergi frumos… doar nu vrei să mă superi?” Şi-apoi, ca pentru mine special, Doamna în jeans le-a spus prietenilor ei „v-am spus că nu trebuie să-i băgăm în seamă… noi mergem pe drumul nostru…”.

I-am iubit instantaneu pe toţi trei.

Şi ziua mea a fost frumoasă.

***

Dacă am întâlni-o în tramvai ori în metrou, „femeia în etate” cu pălărie gri şi fustă de mers la biserică ar pretinde, în schimbul părului ei alb, loc de stat jos, dar şi respect.

Figura ei mi-era cumva cunoscută şi, răsfoind gazetele de pe net, îmi dau seama şi de ce. O recunosc în fiecare dintre cei care duminică seară au strigat la Universitate „Jos Băsescu”. Acelaşi chip cu al ei îl are şi pensionarul care-a lovit o jurnalistă în timpul plimbării de la Cotroceni.

Dar şi pensionarul care m-a lovit pe mine cu pumnii în cap pentru ca apoi să folosească ca argument în apărare venele şi inima lui slabe…

Da, cred că trebuie să ai o inimă slabă şi mică, în care să încapă prea puţin atunci când în mod absolut gratuit te crezi îndreptăţit să îl spoieşti pe cel de lângă tine cu dispreţul tău.

Fără vreo pretenţie de a mă apuca să le fac vreo judecată nu pot să nu mă întreb, oarecum cu teamă, ce mare rău să se fi petrecut în vieţile acestor oameni încât ei au cedat în faţa urâtului şi a răului?

Momentele frumoase, baloane de săpun

Nu cred că gesturile şi atitudinile ce ţin de normalitate şi de bun-simţ trebuie aplaudate.

Nu într-o ţară normală, cu oameni în general de bun-simţ, care au învăţat sau au ştiut dintotdeauna să-şi respecte aproapele, dar şi că atât timp cât ocrotesc şi întreţin toleranţa pot trăi frumos unii alături de ceilalţi.

Dar în ţara noastră?

[…]

În dimineaţa asta, deşi destul de desprinsă de stradă, amărâtă fiind de chestiuni personale ce mă ancorau şi aşezau cu gândurile printre mărunţişurile vieţii mele, am prins un fragment de dialog între două doamne ce se opriseră în urma mea. Doamnele, uimite până la împietrire de sceneta ce se întrupa în faţa lor, discutau despre mine şi Arşag şi despre ceea ce făceam eu atunci când ele m-au surprins cu privirea. Strângeam după câine.

Mă şi întreb cum de le-am auzit, căci ultimul an de când am întâlnit-o pe Arşag şi ne-am primit şi îngăduit una în viaţa celeilalte, mi-a descoperit atât de multe părţi urâte ale naturii umane câte nu credeam/doream să aflu într-o viaţă.  Aşa că am fost forţată să dezvolt un sistem de autoapărare în faţa oricărui atac verbal sau non-verbal venit din partea străzii. Prin urmare, am devenit surdă.

De regulă, prin cartierul meu, un om care strânge după câinele său – deşi, în mod declarat, toată lumea doreşte să se întâmple asta cu regularitate! - primeşte din partea cetăţeanului ce îşi exercită neîngrădit dreptul la libera exprimare a opiniilor ironii (gen "uite-o şi pe asta cu punga la curu’ câinelui"), înjurături („bip, bip, n-ai hrăni un om!") ori câţiva pumni în cap - şi trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pătimită fiind, că se întâmplă şi de-astea.

Statu-quoul localo-administativ bucureştean ce are la bază împrejmuirea - gardul, stâlpişorul şi bordura înaltă - te obligă să îţi dezvolţi un adevărat sistem pentru a-i parcurge străzile în plimbare ori în deplasare. Şi sistem avem şi eu şi Arşag, obligate de raţiuni ce ţin de laba broaştei de pe creierul de primar să parcurgem kilometri pe betoane, căci spaţiile special amenajate pentru câini lipsesc ori sunt la o aşa distanţă ce te face mai degrabă să iei în calcul zborul pe lună.

Chiar aşa? Stăpâni de câini sau nu, vouă vă place cum arată oraşul astă îngrădit mai ceva ca pe vremea împuşcatului cu garduri de-o şchiopă, mai 'năltuţe ori de-a dreptul cazematice? Cred că nu a existat băltoacă să nu primească gard din partea administraţiei.  Cetăţeanule, cu excepţia cazului în care intri în categoria nefericită a posesorului de câine, tu ai dreptul să stai pe iarbă!

[...]

Revenind la mirările matinale, nu cred că trebuie să primesc şi nu aştept o medalie pentru că fac ceea ce ar trebui să facă orice om: să nu murdărească locul în care trăieşte, iar dacă totuşi i se întâmple, să-l cureţe.

Dar trebuie să recunosc că după bătaia pe care am încasat-o pe stradă, în primăvară, pentru că Arşag a făcut, ÎN PUNGĂ, dar lângă maşina nepotrivită a unui securist căruia democraţia i-a băgat în creieri ideea drepturilor supreme, aprecierea doamnelor m-a încântat şi le mulţumesc!

De dimineaţă am întins însă pasul, prefăcându-mă în continuare că sunt surdă, lăsându-le pe cele două doamne în urma mea. Am luat cu mine bucuria plimbării de dimineaţă, dar şi pe cea a aprecierii sincere venite din partea unui străin întâlnit pe stradă, apreciere a unui obişnuit gest de decenţă civică.

Dar momentul frumos şi bucuria mea nu au durat mult. Ciobănescul german cu care imediat ne-am întâlnit a grăit. Şi-a grăit şi Arşag. Amândoi pe limba lor. Alţi cetăţeni încremeniţi în faţa posibilităţii încleştării dintre doi giganţi.

Bucuria mea, balon de săpun spart.

„V-am spus eu, doamnă, câinele e câine, muşcă!”

Dar Arşag şi neamţul ei n-au muşcat. Şi drept e că mai degrabă mi s-a-ntâmplat să văd oameni muşcând din oameni, decât câini din câini.

PS

Omule, te rog, nu murdări oraşul nostru!

Blănoase

Pentru adopţie

Blănoase

Uneori sunt tristă…

Mă lipesc de peretele rece şi îmi las gândurile să zboare către curtea mea de la bloc… Acolo unde mă plimbam liberă alături de cei doi prieteni ai mei, Ciocolate şi Ion. 

Au trecut multe luni de când nu mai ştiu nimic de ei… Pe Ion l-au prins cel dintâi - mai mulţi bărbaţi l-au alergat până ce nu a mai putut fugi … În cele din urmă, un laţ lung şi rău îi petrecea gâtul. Nu mi-a venit să cred! Eu reuşisem să fug şi să mă ascund.

S-a zbătut să scape, dar laţul cu care fusese prins se strângea şi mai tare în jurul gâtului lui… Ion plângea, urla şi îi ruga să îl lase… plângeam şi noi în spatele tufişurilor unde ne ascunseserăm.

Dar ei râdeau şi se arătau atât de mulţumiţi de ceea ce făcuseră. Fireşte că nu l-au lăsat...

L-au aruncat într-o cuşcă, o uşă s-a închis apoi şi nu l-am mai revăzut niciodată pe Ion.

Din ziua aceea, păstrez o ultimă imagine cu el – cu botul numai o rană şi plin de sânge.

Despre ziua în care m-au prins pe mine prefer să nu îmi amintesc. După cum prefer să nu îmi amintesc nimic nici despre locul în care am fost dusă şi pe care unii oameni îl numesc "lagăr al morţii".

Nu ştiu dacă a trecut mult timp sau puţin până ce am fost luată de acolo şi urcată într-o maşină fără a şti însă ce va fi cu mine ori unde voi fi dusă. Vedeam atâţia câini în jurul meu târâţi spre o cameră pe care toţi o simţeam a fi a morţii.

Mirosul locului pe care-l părăseam, frigul cumplit, apa rece, urletele celorlalţi câini, spaima de moarte şi moartea însăşi m-au făcut să vreau să uit şi să nu-mi mai amintesc niciodată de locul acela.

Am ajuns apoi la Dog Town.

După cum puteţi vedea, sunt bine îngrijită şi nu-mi lipseşte nimic.

Nimic în afara stăpânului după care am tânjit mereu şi pe care m-aş bucura atât să-l am! Un stăpân, da… Şi o curte, indiferent cât de mică, pe care să o apăr.

Numele meu este Blănoase. Şi vreau să ştii că uneori sunt tristă… Dar alteori nu mă gândesc decât la tine, aşa că stau cu privirea ţintuită pe poartă pentru că ştiu că într-o zi vei veni să mă iei acasă.

********

Blănoase

Femelă, metis, cu părul lung, în vârstă de 7-8 ani, sterilizată.

A trăit liberă pe stradă toată viaţa ei, iar din decembrie, anul trecut, se află în îngrijirea Adăpostului Dog Town.

În cazul în care eşti convins că îţi doreşti acest câine, eşti convins că îi poţi asigura cele necesare traiului (este de talie medie spre mare), nu eşti râzgândibil din fire, nu consideri adopţia unui câine un moft, ai disponibilitatea necesară şi niscaiva răbdare, cere informaţii despre Blănoase la Dog Town.

Blănoase nu trebuie ţinută în lanţ, trebuie adăpostită atât pe timpul iernii, cât şi al perioadelor caniculare. În rest, nu este deloc pretenţioasă şi îţi poate oferi zilnic porţii mari de iubire şi de recunoştinţă.

Este obligatorie încheierea unui cu contract de adopţie.

UPDATE:
Pe Blănoase o găsiţi şi pe Facebook, aici.

Handicapul lipsei bunului-simţ

M-am întrebat deseori ce motive au pentru a proceda astfel cei ce aleargă spre lifturile destinate în primul rând persoanelor cu dizabilităţi, dar şi persoanelor aflate în situaţii care impun utilizarea lor în locul scărilor (de exemplu, persoane care au copii mici în cărucioare ori persoane care au coşuri cu cumpărături) .

Spaima din privirile acestor oameni de a-şi pierde locul, cuvenit parcă de drept, îi împinge să alerge către aceste lifturi imediat ce au păşit pe peron. Am asistat nu o singură dată la scene de iritare în faţa liftului deja prea ghiftuit. Dar şi aşa a fost aleasă aşteptarea în locul unui prea obosit urcuş per pedes.

Aveam în minte rândurile acestea de ceva vreme, dar am tot amânat. M-am hotărât însă astăzi în timp ce priveam din nou gunoiul „aşezat” de un „om” în fantele gurii de aerisire a unui astfel de lift cu destinaţie specială.

E a treia sau a patra zi de când privesc, în aşteptarea metroului meu către munci, hârtia mototolită şi priponită în carcasa gurii de aerisire. La doi paşi de un coş de gunoi.

Şi-am realizat că acesta trebuie să fie felul în care oamenii de mai sus, stăpâni pe picioarele lor, privesc acest tip de lift. 

Ce motive ai să te bucuri de un beneficiu născut dintr-o nevoie specială şi, cu siguranţă, dintr-o intensă şi continuă suferinţă?

Lenea? Cred că mai degrabă o crasă lipsă de decenţă.

A nu avea bun-simţ e o infirmitate, extrem de gravă, drept e, dar care însă nu dă dreptul la lift.

Rebranding

 „- Domnişoară, domnişoară! Nu aveţi 30 de bani să cumpăr un timbru?” m-a întrebat el, înşiruindu-şi în palmă, ca dovadă cu greutate a insuficienţei lor, monedele al căror număr mie mi-a părut prea mare pentru lăţimea ei.

Am ezitat preţ de o secundă, privindu-i în fugă costumaţia atent studiată pentru activitatea pe care o desfăşura. Am ezitat cunoscând vadul locului, dar şi chipurile de-acum mult prea familiare mie ale celor care trăiesc pe seama altora, probabil de mai mult timp decât cel la vremea căruia i-am aflat eu în miez de Bucureşti . Pe-al lui însă nu-l ştiam, dar atitudinea cucernico-teatrală şi acel ceva specific celor care încearcă să îţi smulgă un pol-doi, impresionându-te, m-au încredinţat că nu greşesc.

Am scos totuşi un leu şi i-am dat. Asemănarea cu un cunoscut cântăreţ de cântece de petrecere şi de romanţe, dar şi rolul - parcă desprins din Filantropica! – pe care îl juca m-au făcut să zâmbesc.

Împăturind hârtia m-a întrebat: „- Să vă dau rest?”

I-am răspuns la fel de serios: „Nu, nu-mi daţi! Păstraţi-i!”

Şi-a dus mâna la pălărie şi, înclinându-se, m-a salutat ceremonios.

L-am căutat din priviri când mă întorceam, spre seară, prin acelaşi loc. Mă aşteptam să îl întâlnesc, să îmi ceară bani pentru un timbru, iar eu aveam pregătită, în acelaşi buzunar din care scosesem leul, o replică. Dar nu l-am întâlnit. Şi nici în ziua următoare.

În schimb, în dimineaţa asta, după ce mototolită, îmbufnată, călcată pe picior, întârziată şi asudată din pricina tipului de călătorie cu metroul ce pare să devină regulă a metrorex-ului, alergam spre birou, încercând să recuperez din acceleraţie ceasul în care am aşteptat pe peron un tren în care să pot urca, l-am zărit stând aşezat pe marginea bordurii din beton a gardului ce împrejmuieşte Muzeul Bucureştiului. Cu mină de învăţător şi ani de bunic, scruta display-ul unui telefon mobil, de data asta prea mic pentru lăţimea palmei ce-l ascundea. Intrat în rol, părea să pună la cale o nouă reprezentaţie pentru care îşi păstrase însă acelaşi costum romanţat.

Se încrunta, apropia – depărta telefonul. Cert lui nu-i ieşea. Dar oare nouă?

Fericită-norocoasă-aleasă ori poate singura care m-am nimerit pe-acolo la momentul debutului, mă aud strigată: „- Domnişoară, domnişoară!”

Dar nu m-am oprit. Aveam de ales între a-l face pe prestatorul de servicii neimpozitate să plătească pentru păcatele metrorex ori a-l ignora.

Nu a părut să fie deranjat, ci cu sprinteneală de tinerel şi-a-ncercat norocul cu cea ce îmi urma:- „- Domnişoară, domnişoară!”

Dar cum puterea exemplului e mare, nici această domnişoară, călătoare probabil tot pe Magistrala 2, nu s-a oprit.

Eu încă mă întreb ce ar fi putut să-mi ceară - să-i încarc cartela? Să-l las să sune un nepot utilizând telefonul meu? Câţiva bănuţi pentru un bilet, el neavând cu ce să se întoarcă acasă după ce a trebuit să vină de dimineaţă pentru un examen la plămâni la Colţea? Ori 30 de bani pentru un timbru sec?

Cum omul pare să aibă un repertoriu variat sunt şanse să nu aflu vreodată deşi sunt convinsă că am să îl mai întânesc.

Un lucru este însă cert. În spate la Statui, locul s-a primenit.

Nevolnici noi par să fi luat locul celor ce nu mai erau profitabili. Căci „[m]âna întinsă care nu spune o poveste nu primeştepomană.”

Dimineţi anume. Dimineţi făgăduite

Why does it always rain on me?

Te trezeşti greu, mai obosit ca-n urmă cu câteva ceasuri când, în fine, ai-adormit. Pui de-o cafea şi-n timp ce ea, încet în cană picura, aştepţi, şezând cuminte pe o băncuţă, pe margine la lumea ta... Nu cea din visul sumbru care peste noapte te-a umbrit!

Te uiţi la "Vremea", just in case... Edificat, cum șanse mici ploii s-au dat pentru această dimineață, iei din dulap jacheta ta din catifea.

O-mbraci şi-apoi, cu câinele la taifas, iei, ca-de-obicei, străduțele la pas.

Zece minute... cincisprezece...

Câinele nu prea ţi se grăbeşte...

De sus, o ploaie deasă, iscată din seninul meteorologului trăznit, se-ndeasă...

Te-ndreptă - spre casă! -, deşi te-apleacă.

Sacoul ploaia cu nesaţ o absoarbe.

Tocmai te resemnai - eşti aproape! 

când, pasul vigilent în alte dăţi, se-nfige adânc într-un ... noroc... Ce nu e mic deloc! Noroc, plouat şi el, poate mai mult ca tine. Scrâşneşti din dinţi şi cauţi din priviri o baltă - doar ai promis că la Loto nu vei mai juca niciodată!

Aproape că te-ai lepădat de el când, de sus, auzi un zgomot de tub stors: o dâră albă, suficient de însemnată, împodobește mâneca ce altădată era fără pată.

Noroc după noroc, de pe jos şi din cer - ce aş putea eu să mai cer?! 

Plouat şi de noroc însemnat, sigur voi avea o zi de neuitat!

PS

Noi adunăm norocul cu punguţa. Ca să nu ne iasă vorbe, da? 

"Middle eight 

Oh where did the blue sky go?Oh why is it raining so?It's so cold
I can't sleep tonightEverybody's saying everything is alrightStill I can't close my eyesI'm seeing a tunnel at the end of all of these lightsSunny days, where have you gone?I get the strangest feeling you belong
Why does it always rain on me?"

Oameni rotunzi

  

Un cap mic, mic de tot, întocmai ca un pixel mort în moţul ecranului, străjuieşte pe torsul - privit din faţă-spate - circular.

Burta proeminentă, scoasă la înaintare, ca un trofeu de preţ, obligă persoana să adopte, în mers, o ţinută aplecată spre spate.

Braţele - paranteze rotunde pe lângă trup, se-ncheie cu palme meschine, mai mereu asudate de atâtea şi atâtea frământări de micimi.

*****

Coboram grăbită deunăzi scările la metrou… Amuzată de încăpăţânarea micului Retriever de a urca cu scara rulantă, oricât ar fi încercat stăpâna lui să-l convingă (Chiar aşa, oare de ce şi-o fi dorit una ca asta?!)

Alte două domnişoare într-un răgaz de fum bun au început să mângâie puiandrul. Chicoteli şi alintături cu prisosinţă.

Totul inofensiv.

Apoi, tabloul se schimbă. În fugă, cu frică să nu rateze flagrantul, un tărtăneţ costumat în agent de pază mă depăşeşte, ţintind grupul infracţional amintit mai sus. Încruntat şi plin de sinele funcţiei, purtătorul de cizme negre luate cu împrumut se semeţea.

Chiar cu o seară înainte, în tren, îmi picase privirea pe placheta cu instrucţiuni de călătorie cu metroul – lista aceea lungă de interdicţii precum cea de călătorie cu bicicleta, în timpul săptămânii, în alt interval orar decât 20:00 – 23:00…ori cea care te-mpiedică să-ţi faci şi tu un selfie dacă nu ai obţinut în prealabil aprobare de la administraţie. Şi scria pe placheta de perete că ai voie, în metrou, cu câinele „cu botniţă şi lesă”…

Tărtăneaţa costumată în negru se rostogolea opintindu-se a restabili ordini ale lumii lui mici cât un bănuţ…

Oameni rotunzi.

 *****

Mă gândesc că dacă ar avea cineva curiozitatea să cerceteze, ar constata că rata conflictelor generate de şi în parcarea de reşedinţă ţine pasul onorabil cu, să spunem, rata violenţelor domestice.

Căci nu eşti om în rândul lumii şi nu te-ai ajuns dacă nu ai maşina ta şi locul TĂU de parcare plătit la primărie, loc musai cu vedere din dependinţă, fie şi numai prin geamul de la baie.

Fie că e vorba de rahaţii câinilor „cu stăpân” plasaţi fix pe numărul de ordine al delimitării, fie de nemăsurata îndrăzneală şi nesocotinţă a vreunui vecin ori pripăşit de a adăsta pe parcela ta, conflictele se aprind şi se amplifică uşor. De-ajungi să-ţi dai în cap, Doamne iartă-mă!

Ca-n dimineaţa asta când, în sunet de claxoane, un taximetrist îi explica unui titular că are drepturi asupra locului cu pricina numai între anumite ore:

„E al tău până la opt dimineaţa! Bă n-auzi?!”

Transpiraţi de-atâtea argumente pro şi contra împovărau atmosfera unui oraş altfel tihnit, în care nu se întâmplă mai nimic. Împrejur alţi oameni decenţi îi îndemnau să nu se mai sfădească, nefiind frumos, sunând prelung din claxoane: „Dă-te, bă, din drum!”

Oameni rotunzi.

Caloianul. Coviltire sub soare

Într-un mojar plămădit din dorinţe, încerc în unele zile să sfărâm singurătăţile-mi în  boabe mărunte…

Se poate să fac asta dăruindu-mi flori sau pur şi simplu o pauză de două-trei minute în care să ascult, cu fereastra deschisă, adierea ori secrete ciripii teribile ce răzbat din frunzişul primenit de dincolo de geam.

Astăzi a fost rândul hatârului trandafir – aşa că acum o minunăţie de flăcău îmi stă pavăză în calea tristeţurilor!

Deşi atunci când socot că-i neîncăpătoare pentru agorafobiile mele de muşteriu îndelung chibzuitor, ezit să intru în florăria din pasaj - ce-i drept că mă ispiteşte aproape-ntotdeauna şi la dus şi la-ntors - astăzi voiam musai să-mi încep ziua truditoare sub ocheade de petale - aşa că am intrat, strecurând-mă pe lângă celelalte două persoane dinăuntru…

Mi-am plimbat privirea peste vasele pline cu flori – ehhh, n-au florăriile din Bucureşti atâtea flori câte mi-aş cumpăra eu de chimirul mi-ar fi neîncăpător!  Şi am ales din priviri.

Dar exact atunci când voiam să-i spun firului meu „Bine te-am găsit!”, o mână nesăţioasă, cu ceas auriu la încheietură, a umbrit glastra, răscolind printre flori...

„Nu-i nimic” – mi-am zis în gând, mutându-mi privirea pe tenişii lui… „oricum era înaintea mea…” Şi, cu tihna mea un strop clătinată, am început să chibzuiesc rapid de mai e loc ori nu de-un dar floral...

[Zâmbesc…]

Iar loc era. Şi nici trandafirul meu nu fusese sortit altcuiva.

Cum nu aveam nevoie de nicio garnisire specială pentru străjerul meu împetalat, m-am gândit o clipă să rog să mi se permită a plăti, peste rând, să pot pleca, dar n-am făcut-o. Mai ales că blânda doamnă floristă m-a recunoscut şi m-a salutat înclinându-şi capul. [Blândei-doamne i-am făcut loc în memoria mea aşa: se făcea că pasajul devenise sală de concert, iar tu ori eu sau oricine altcineva puteam deveni pentru câteva minute dirijor al unei orchestre adevărate! Toată lumea era mai frumoasă căci toţi ne mişcam pe-aceeaşi muzică. Iar Blânda-doamnă, unind fir cu fir într-un buchet, cânta în magazinul ei şi se unduia... ( Valsul nr. 2 al lui Şostakovici.)].

Nimic neobişnuit cu cel dintâi client… Dară nesăţiosul…[Zâmbesc iară…]

- „Punem ambalaj transparent?”

- [frână mentală]…

Arătându-i fila de celofan din mână - „Celofan?”

„Ţe? … Ceee?!”

[Era rândul meu să pun o frână mentală bruscă. Dar nu, nu! „Serenity now! Serenity now!!!”

După felul în care articula cuvintele şi dacă n-ar fi fost ceasul de aur, m-ar fi păcălit pentru o clipă în privinţa naţionalităţii sale…Iar „ţe-lo-fan”, hai să fim drepţi, câţi dintre noi nu l-am putea confunda cu „xilofon”, „diafan”, „cefalorahidian” ori …„cioban”?]

„Ăaa… Alţeva ţe aveţi?”

„Altceva? Păi mai avem plasă şi ....” (am uitat eu ce anume, hârtie parcă…)

„Da, da… puneţi plasă… Aia e …e… boschetăreală!” arătând spre celofan.

Trei perechi de sprâncene s-au arcuit deodată – ale mele, ale Blândei-doamne şi cele din spatele cortinei: „?!”

-„Ambalajul transparent?” – întreabă zâmbind Blânda-doamnă…„Poftiţi!”. „36 de ron!”

-„35 cred că e foarte bine!” Iar înfrânatul mental palmă rapid banii pe tejghea.

-„Vă rog! Face 36 de ron.”

„Cât costă plasa aia?!”

-„6 ron…”

-„Şi ce?! Ierburile alea?!”

-„Nu vă supăraţi, nu vă pot face reducere, eu fiind un simplu angajat aici. Trebuie să dau socoteală la sfârşitul lunii pentru produsele din gestiune” şi Blânda-doamnă îi recapitulă cu rapiditate preţurile. „Dar, dacă vreţi, vă putem pune un bileţel de «La mulţi ani! din partea noastră»” [Eu am zâmbit… Victorie!]

Caloianul n-a vrut… şi a plecat împodobit cu trandafirii lui să vestească ploaia şi-n alte locuri la ceas aur în prag de seară…

A pune la loc neorânduielile în mod corect, dar totodată simplu şi decent este o artă.

Mai ales într-o lume precum cea a Bucureştilor în care fiecare respirare a altuia e pricină de sfadă cu un seamăn.

Caloianul aduce ploaia. Să nu dezgropăm Caloianul, ca pe-o secure de război, mai ales când lumile-s oricum învolburate împrejurul nostru, iar de sus cad necontenit neinvocate ploi.

***