Ceremonial dâmboviţean

Termometrul spune la umbră suficiente grade încât frunţile s-ajungă-mbrobonate chiar făr' de trudă, în miez de aşteptări încordate.

            Pe uliţa prăfuită, pe la porţi, într-o veghe oarecum ascunsă, două bătrâne stau şi aşteaptă ceva, deznodând şi înnodând basmale sub bărbi ţepoase, ce-s mângâiate rar ca pentru a alunga din gânduri. O a treia, aplecată de spate, iese iute din curte şi li se alătură.

„- Ţăţică, a trecut cu moarta?

-         N-a trecut… cre’ că o ia mai întâi pă la răscruce pă la nea Fane a lu’ Chioru şi-apoi o trece p-aci…

-         Mi-era că a trecut şi n-am ieşit s-o văd... Fusei colea în spate, cu păsările iestea...

-         Ptiii… da' ce păcat de ea... o lăsat trei copchii...

-         Şi bărba-su singur acu’…

-         Ehh… bia… bia rău Costică…

-         Îi cântă frumos… or luat fanfara de la Becheneşti crez, Ţăţică…să-ntreb pă Leana… Ţaţă Leanooo! Ieşi, fa, afără să te-ntreb ceva!

[Dar Leana nu răspunde…]

-         Îi cânta, fa, de ţi se rupe sufletu’…de-ar auzi, i-ar părea şi ei rău că s-a dus…

-         S-a dus, Ţăţică, că dară toţi ne ducem… Ce să făcem?! Ei…dacă n-a trecut, să-i pui lu' Gheorghe să mănânce şi-apăi ies la drum... făcui nişte teci... ”

Ghem, după gard, îngrijesc mai departe de trandafirii mei, dar prind şi eu din zbor firul de jale pentru mort… Fanfara, toropită, urmează domol programul regretelor eterne, aşteptând ca şi restul celor ce-o petrec pe răposată, înşiruiţi pe drumul principal, să fie băgată în pământ, să se-aşeze apoi la masă, s-o pomenească… bine că nu-i post, iar pentru masa de praznic, chiar de nu-i din bogăţie încropită, s-au pregătit bucate, după un soi de rost…

Cu soiul de rost s-a obişnuit şi popa, ce s-a lăsat înduplecat să-şi ţină slujba laolaltă cu amendamentele muzicale aduse ritualului creştin… după cum a îngăduit şi găina petrecută pe sub sicriu, să fie primită…

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului?

Ieri dimineaţă, cum şedeam eu aşteptând cuminte şi fericită pe peronul metroului, cu flori în păr şi cu Jacques Salomé de mână, realizez că un domn cu mapă şi ecuson în piept se îndreaptă direct spre mine. Îl observasem cu câteva fracţiuni de secundă înainte studiind terenul şi alegându-mă din mulţime. Probabil i-am părut victimă sigură. 

Privindu-mă drept în ochi începe să-mi vorbească... eu, cu florile mele în păr, nu îl aud. Îi observ însă privirea studiată, tăioasă şi buzele arcuindu-se după cum a fost învățat să o facă.

Îi fac semn cu degetul - moment! -  să aştepte şi îmi scot lent căştile.

Derulează banda şi (probabil) reia povestea.... numele lui...fundaţia umanitară cutărică... strângem fonduri pentru copii.... iar astăzi îl ajutăm pe Dănuţ... deschide dosarul cu pozele copilului schilod şi mi le așază cum se cuvine sub ochi pentru ca efectul emoţional să fie năucitor...

Umanitarul intrase adânc în spaţiul meu personal aşa încât mi-am petrecut braţul peste abdomen pe post de scut... n-am vrut să fac pasul înapoi ca să nu ii transmit vreun mesaj greşit.

Îi spun "Regret... Atunci când fac donaţii prefer să aleg alte căi..."

Observ cum îşi strânge buzele şi simt cum răsfrânge asupra mea, prin cuvinte frumos ambalate, ghemuri de ură, înjurături şi toată energia lui negativă - "Foarte bine faceţi! O zi bună!".

Şi pleacă mai departe căutând pe cineva mai... soft....

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului? Îi vedem adesea... Ne opresc adesea cerându-ne bani...

De ce paza metroului sau poliţia nu are nicio întrebare pentru ei?

Îmi amintesc bine una dintre figurile feminine cunoscute în branşă, care "lucra" preponderent pe peronul de la Universitate, dar pe care am întâlnit-o şi în sud... 

L-aş recunoaşte, cred, şi pe umanitarul de ieri... iar dacă ar fi să pun pariu aş zice că i-am zărit moaca la un moment dat în trenul CFR, activând tot în domeniul miciilor găinării, dar de alt gen.

Bucurii la pas

Bucurii la tot pasul

Zilele frumoase sunt. La alegere…

Văd în depărtare, aşteptând la semafor, coada tăiată a dobermanului care totuşi putea trăda, chiar şi aşa, nerăbdarea de a ajunge odată în parc. Alături de el, o doamnă cam de statura mea, poate chiar mai mărunţică, cu părul grizonant.

În jeans, purtând o haină pe care eu am socotit-o a fi faină. Ţine cu mâna dreaptă de lesă o căţelandră de talie medie pe care, din tresăriri şi exprimare corporală am ghicit-o a fi fost cândva a străzii de care încă se teme.

I-am ajuns din urmă şi m-am bucurat tare de tot, preţ de câteva secunde, de ei trei. De culorile leselor frumos asortate, de blana curată şi strălucitoare a căţeilor care îmi arată cumsecădenia şi preocuparea Omului pentru ei. De energia bună eliberată şi de siguranţa pe care spatele drept al acestei femei o declara.

Trecem strada şi nimerim nepregătiţi, ca într-o altă lume, în talciocul improvizat pe trotuar, plin de oameni de la ţară care-şi strigau mărfurile pe nume şi pe care, am constatat eu, nu-i mai miră nimic, nefiind de altfel nimic de mirat în povestea pe care o povestesc.

Neguţătorii  toamnei rămăseseră fireşti...

Din mulţimea de oameni, fiecare pretinzând degrabă loc de trecere, vine din sens opus către noi o „femeie în etate”. Poartă pălărie cumpărată de la chinezi, fustă lungă de mers la biserică şi închinat la icoană pentru sănătate, ajutor şi iertare de păcate  şi, ca aspect general, e toată gri, întocmai cum pare să-i fie şi sufletul şi mintea.

Apuc să o văd strâmbându-şi gura, precum o jumătate de lămâie stoarsă între degete şi întorcându-se din tors, cu picioarele bine ancorate pe asfalt, să privească mai bine grozăvia – „una cu doi câini după ea”… „Duoamneeeee…”

Zâmbesc…. În dimineaţa asta, observator fiind, înţeleg că exact acesta este răspunsul de care astfel de oameni trebuie să aibă parte. Nicio vorbă. Nimic altceva. Poţi să încerci un dialog cu cineva care în locul naturaleţei chipului alege să-şi autoprovoace diformităţi fizice? Ca să nu mai pomenim de altele..

 În alte dimineţi în care eu eram "una cu câinele" şi astfel de priviri şi energii mi se înfigeau cu putere în spate nu m-am putut preface că totul este bine ...că nu am observat...

„Nu-i nimic… nu-i nimic … mergi frumos… doar nu vrei să mă superi?” Şi-apoi, ca pentru mine special, Doamna în jeans le-a spus prietenilor ei „v-am spus că nu trebuie să-i băgăm în seamă… noi mergem pe drumul nostru…”.

I-am iubit instantaneu pe toţi trei.

Şi ziua mea a fost frumoasă.

***

Dacă am întâlni-o în tramvai ori în metrou, „femeia în etate” cu pălărie gri şi fustă de mers la biserică ar pretinde, în schimbul părului ei alb, loc de stat jos, dar şi respect.

Figura ei mi-era cumva cunoscută şi, răsfoind gazetele de pe net, îmi dau seama şi de ce. O recunosc în fiecare dintre cei care duminică seară au strigat la Universitate „Jos Băsescu”. Acelaşi chip cu al ei îl are şi pensionarul care-a lovit o jurnalistă în timpul plimbării de la Cotroceni.

Dar şi pensionarul care m-a lovit pe mine cu pumnii în cap pentru ca apoi să folosească ca argument în apărare venele şi inima lui slabe…

Da, cred că trebuie să ai o inimă slabă şi mică, în care să încapă prea puţin atunci când în mod absolut gratuit te crezi îndreptăţit să îl spoieşti pe cel de lângă tine cu dispreţul tău.

Fără vreo pretenţie de a mă apuca să le fac vreo judecată nu pot să nu mă întreb, oarecum cu teamă, ce mare rău să se fi petrecut în vieţile acestor oameni încât ei au cedat în faţa urâtului şi a răului?

Momentele frumoase, baloane de săpun

Nu cred că gesturile şi atitudinile ce ţin de normalitate şi de bun-simţ trebuie aplaudate.

Nu într-o ţară normală, cu oameni în general de bun-simţ, care au învăţat sau au ştiut dintotdeauna să-şi respecte aproapele, dar şi că atât timp cât ocrotesc şi întreţin toleranţa pot trăi frumos unii alături de ceilalţi.

Dar în ţara noastră?

[…]

În dimineaţa asta, deşi destul de desprinsă de stradă, amărâtă fiind de chestiuni personale ce mă ancorau şi aşezau cu gândurile printre mărunţişurile vieţii mele, am prins un fragment de dialog între două doamne ce se opriseră în urma mea. Doamnele, uimite până la împietrire de sceneta ce se întrupa în faţa lor, discutau despre mine şi Arşag şi despre ceea ce făceam eu atunci când ele m-au surprins cu privirea. Strângeam după câine.

Mă şi întreb cum de le-am auzit, căci ultimul an de când am întâlnit-o pe Arşag şi ne-am primit şi îngăduit una în viaţa celeilalte, mi-a descoperit atât de multe părţi urâte ale naturii umane câte nu credeam/doream să aflu într-o viaţă.  Aşa că am fost forţată să dezvolt un sistem de autoapărare în faţa oricărui atac verbal sau non-verbal venit din partea străzii. Prin urmare, am devenit surdă.

De regulă, prin cartierul meu, un om care strânge după câinele său – deşi, în mod declarat, toată lumea doreşte să se întâmple asta cu regularitate! - primeşte din partea cetăţeanului ce îşi exercită neîngrădit dreptul la libera exprimare a opiniilor ironii (gen "uite-o şi pe asta cu punga la curu’ câinelui"), înjurături („bip, bip, n-ai hrăni un om!") ori câţiva pumni în cap - şi trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pătimită fiind, că se întâmplă şi de-astea.

Statu-quoul localo-administativ bucureştean ce are la bază împrejmuirea - gardul, stâlpişorul şi bordura înaltă - te obligă să îţi dezvolţi un adevărat sistem pentru a-i parcurge străzile în plimbare ori în deplasare. Şi sistem avem şi eu şi Arşag, obligate de raţiuni ce ţin de laba broaştei de pe creierul de primar să parcurgem kilometri pe betoane, căci spaţiile special amenajate pentru câini lipsesc ori sunt la o aşa distanţă ce te face mai degrabă să iei în calcul zborul pe lună.

Chiar aşa? Stăpâni de câini sau nu, vouă vă place cum arată oraşul astă îngrădit mai ceva ca pe vremea împuşcatului cu garduri de-o şchiopă, mai 'năltuţe ori de-a dreptul cazematice? Cred că nu a existat băltoacă să nu primească gard din partea administraţiei.  Cetăţeanule, cu excepţia cazului în care intri în categoria nefericită a posesorului de câine, tu ai dreptul să stai pe iarbă!

[...]

Revenind la mirările matinale, nu cred că trebuie să primesc şi nu aştept o medalie pentru că fac ceea ce ar trebui să facă orice om: să nu murdărească locul în care trăieşte, iar dacă totuşi i se întâmple, să-l cureţe.

Dar trebuie să recunosc că după bătaia pe care am încasat-o pe stradă, în primăvară, pentru că Arşag a făcut, ÎN PUNGĂ, dar lângă maşina nepotrivită a unui securist căruia democraţia i-a băgat în creieri ideea drepturilor supreme, aprecierea doamnelor m-a încântat şi le mulţumesc!

De dimineaţă am întins însă pasul, prefăcându-mă în continuare că sunt surdă, lăsându-le pe cele două doamne în urma mea. Am luat cu mine bucuria plimbării de dimineaţă, dar şi pe cea a aprecierii sincere venite din partea unui străin întâlnit pe stradă, apreciere a unui obişnuit gest de decenţă civică.

Dar momentul frumos şi bucuria mea nu au durat mult. Ciobănescul german cu care imediat ne-am întâlnit a grăit. Şi-a grăit şi Arşag. Amândoi pe limba lor. Alţi cetăţeni încremeniţi în faţa posibilităţii încleştării dintre doi giganţi.

Bucuria mea, balon de săpun spart.

„V-am spus eu, doamnă, câinele e câine, muşcă!”

Dar Arşag şi neamţul ei n-au muşcat. Şi drept e că mai degrabă mi s-a-ntâmplat să văd oameni muşcând din oameni, decât câini din câini.

PS

Omule, te rog, nu murdări oraşul nostru!

Handicapul lipsei bunului-simţ

M-am întrebat deseori ce motive au pentru a proceda astfel cei ce aleargă spre lifturile destinate în primul rând persoanelor cu dizabilităţi, dar şi persoanelor aflate în situaţii care impun utilizarea lor în locul scărilor (de exemplu, persoane care au copii mici în cărucioare ori persoane care au coşuri cu cumpărături) .

Spaima din privirile acestor oameni de a-şi pierde locul, cuvenit parcă de drept, îi împinge să alerge către aceste lifturi imediat ce au păşit pe peron. Am asistat nu o singură dată la scene de iritare în faţa liftului deja prea ghiftuit. Dar şi aşa a fost aleasă aşteptarea în locul unui prea obosit urcuş per pedes.

Aveam în minte rândurile acestea de ceva vreme, dar am tot amânat. M-am hotărât însă astăzi în timp ce priveam din nou gunoiul „aşezat” de un „om” în fantele gurii de aerisire a unui astfel de lift cu destinaţie specială.

E a treia sau a patra zi de când privesc, în aşteptarea metroului meu către munci, hârtia mototolită şi priponită în carcasa gurii de aerisire. La doi paşi de un coş de gunoi.

Şi-am realizat că acesta trebuie să fie felul în care oamenii de mai sus, stăpâni pe picioarele lor, privesc acest tip de lift. 

Ce motive ai să te bucuri de un beneficiu născut dintr-o nevoie specială şi, cu siguranţă, dintr-o intensă şi continuă suferinţă?

Lenea? Cred că mai degrabă o crasă lipsă de decenţă.

A nu avea bun-simţ e o infirmitate, extrem de gravă, drept e, dar care însă nu dă dreptul la lift.

Rebranding

 „- Domnişoară, domnişoară! Nu aveţi 30 de bani să cumpăr un timbru?” m-a întrebat el, înşiruindu-şi în palmă, ca dovadă cu greutate a insuficienţei lor, monedele al căror număr mie mi-a părut prea mare pentru lăţimea ei.

Am ezitat preţ de o secundă, privindu-i în fugă costumaţia atent studiată pentru activitatea pe care o desfăşura. Am ezitat cunoscând vadul locului, dar şi chipurile de-acum mult prea familiare mie ale celor care trăiesc pe seama altora, probabil de mai mult timp decât cel la vremea căruia i-am aflat eu în miez de Bucureşti . Pe-al lui însă nu-l ştiam, dar atitudinea cucernico-teatrală şi acel ceva specific celor care încearcă să îţi smulgă un pol-doi, impresionându-te, m-au încredinţat că nu greşesc.

Am scos totuşi un leu şi i-am dat. Asemănarea cu un cunoscut cântăreţ de cântece de petrecere şi de romanţe, dar şi rolul - parcă desprins din Filantropica! – pe care îl juca m-au făcut să zâmbesc.

Împăturind hârtia m-a întrebat: „- Să vă dau rest?”

I-am răspuns la fel de serios: „Nu, nu-mi daţi! Păstraţi-i!”

Şi-a dus mâna la pălărie şi, înclinându-se, m-a salutat ceremonios.

L-am căutat din priviri când mă întorceam, spre seară, prin acelaşi loc. Mă aşteptam să îl întâlnesc, să îmi ceară bani pentru un timbru, iar eu aveam pregătită, în acelaşi buzunar din care scosesem leul, o replică. Dar nu l-am întâlnit. Şi nici în ziua următoare.

În schimb, în dimineaţa asta, după ce mototolită, îmbufnată, călcată pe picior, întârziată şi asudată din pricina tipului de călătorie cu metroul ce pare să devină regulă a metrorex-ului, alergam spre birou, încercând să recuperez din acceleraţie ceasul în care am aşteptat pe peron un tren în care să pot urca, l-am zărit stând aşezat pe marginea bordurii din beton a gardului ce împrejmuieşte Muzeul Bucureştiului. Cu mină de învăţător şi ani de bunic, scruta display-ul unui telefon mobil, de data asta prea mic pentru lăţimea palmei ce-l ascundea. Intrat în rol, părea să pună la cale o nouă reprezentaţie pentru care îşi păstrase însă acelaşi costum romanţat.

Se încrunta, apropia – depărta telefonul. Cert lui nu-i ieşea. Dar oare nouă?

Fericită-norocoasă-aleasă ori poate singura care m-am nimerit pe-acolo la momentul debutului, mă aud strigată: „- Domnişoară, domnişoară!”

Dar nu m-am oprit. Aveam de ales între a-l face pe prestatorul de servicii neimpozitate să plătească pentru păcatele metrorex ori a-l ignora.

Nu a părut să fie deranjat, ci cu sprinteneală de tinerel şi-a-ncercat norocul cu cea ce îmi urma:- „- Domnişoară, domnişoară!”

Dar cum puterea exemplului e mare, nici această domnişoară, călătoare probabil tot pe Magistrala 2, nu s-a oprit.

Eu încă mă întreb ce ar fi putut să-mi ceară - să-i încarc cartela? Să-l las să sune un nepot utilizând telefonul meu? Câţiva bănuţi pentru un bilet, el neavând cu ce să se întoarcă acasă după ce a trebuit să vină de dimineaţă pentru un examen la plămâni la Colţea? Ori 30 de bani pentru un timbru sec?

Cum omul pare să aibă un repertoriu variat sunt şanse să nu aflu vreodată deşi sunt convinsă că am să îl mai întânesc.

Un lucru este însă cert. În spate la Statui, locul s-a primenit.

Nevolnici noi par să fi luat locul celor ce nu mai erau profitabili. Căci „[m]âna întinsă care nu spune o poveste nu primeştepomană.”

Dimineţi anume. Dimineţi făgăduite

Why does it always rain on me?

Te trezeşti greu, mai obosit ca-n urmă cu câteva ceasuri când, în fine, ai-adormit. Pui de-o cafea şi-n timp ce ea, încet în cană picura, aştepţi, şezând cuminte pe o băncuţă, pe margine la lumea ta... Nu cea din visul sumbru care peste noapte te-a umbrit!

Te uiţi la "Vremea", just in case... Edificat, cum șanse mici ploii s-au dat pentru această dimineață, iei din dulap jacheta ta din catifea.

O-mbraci şi-apoi, cu câinele la taifas, iei, ca-de-obicei, străduțele la pas.

Zece minute... cincisprezece...

Câinele nu prea ţi se grăbeşte...

De sus, o ploaie deasă, iscată din seninul meteorologului trăznit, se-ndeasă...

Te-ndreptă - spre casă! -, deşi te-apleacă.

Sacoul ploaia cu nesaţ o absoarbe.

Tocmai te resemnai - eşti aproape! 

când, pasul vigilent în alte dăţi, se-nfige adânc într-un ... noroc... Ce nu e mic deloc! Noroc, plouat şi el, poate mai mult ca tine. Scrâşneşti din dinţi şi cauţi din priviri o baltă - doar ai promis că la Loto nu vei mai juca niciodată!

Aproape că te-ai lepădat de el când, de sus, auzi un zgomot de tub stors: o dâră albă, suficient de însemnată, împodobește mâneca ce altădată era fără pată.

Noroc după noroc, de pe jos şi din cer - ce aş putea eu să mai cer?! 

Plouat şi de noroc însemnat, sigur voi avea o zi de neuitat!

PS

Noi adunăm norocul cu punguţa. Ca să nu ne iasă vorbe, da? 

"Middle eight 

Oh where did the blue sky go?Oh why is it raining so?It's so cold
I can't sleep tonightEverybody's saying everything is alrightStill I can't close my eyesI'm seeing a tunnel at the end of all of these lightsSunny days, where have you gone?I get the strangest feeling you belong
Why does it always rain on me?"

Oameni rotunzi

  

Un cap mic, mic de tot, întocmai ca un pixel mort în moţul ecranului, străjuieşte pe torsul - privit din faţă-spate - circular.

Burta proeminentă, scoasă la înaintare, ca un trofeu de preţ, obligă persoana să adopte, în mers, o ţinută aplecată spre spate.

Braţele - paranteze rotunde pe lângă trup, se-ncheie cu palme meschine, mai mereu asudate de atâtea şi atâtea frământări de micimi.

*****

Coboram grăbită deunăzi scările la metrou… Amuzată de încăpăţânarea micului Retriever de a urca cu scara rulantă, oricât ar fi încercat stăpâna lui să-l convingă (Chiar aşa, oare de ce şi-o fi dorit una ca asta?!)

Alte două domnişoare într-un răgaz de fum bun au început să mângâie puiandrul. Chicoteli şi alintături cu prisosinţă.

Totul inofensiv.

Apoi, tabloul se schimbă. În fugă, cu frică să nu rateze flagrantul, un tărtăneţ costumat în agent de pază mă depăşeşte, ţintind grupul infracţional amintit mai sus. Încruntat şi plin de sinele funcţiei, purtătorul de cizme negre luate cu împrumut se semeţea.

Chiar cu o seară înainte, în tren, îmi picase privirea pe placheta cu instrucţiuni de călătorie cu metroul – lista aceea lungă de interdicţii precum cea de călătorie cu bicicleta, în timpul săptămânii, în alt interval orar decât 20:00 – 23:00…ori cea care te-mpiedică să-ţi faci şi tu un selfie dacă nu ai obţinut în prealabil aprobare de la administraţie. Şi scria pe placheta de perete că ai voie, în metrou, cu câinele „cu botniţă şi lesă”…

Tărtăneaţa costumată în negru se rostogolea opintindu-se a restabili ordini ale lumii lui mici cât un bănuţ…

Oameni rotunzi.

 *****

Mă gândesc că dacă ar avea cineva curiozitatea să cerceteze, ar constata că rata conflictelor generate de şi în parcarea de reşedinţă ţine pasul onorabil cu, să spunem, rata violenţelor domestice.

Căci nu eşti om în rândul lumii şi nu te-ai ajuns dacă nu ai maşina ta şi locul TĂU de parcare plătit la primărie, loc musai cu vedere din dependinţă, fie şi numai prin geamul de la baie.

Fie că e vorba de rahaţii câinilor „cu stăpân” plasaţi fix pe numărul de ordine al delimitării, fie de nemăsurata îndrăzneală şi nesocotinţă a vreunui vecin ori pripăşit de a adăsta pe parcela ta, conflictele se aprind şi se amplifică uşor. De-ajungi să-ţi dai în cap, Doamne iartă-mă!

Ca-n dimineaţa asta când, în sunet de claxoane, un taximetrist îi explica unui titular că are drepturi asupra locului cu pricina numai între anumite ore:

„E al tău până la opt dimineaţa! Bă n-auzi?!”

Transpiraţi de-atâtea argumente pro şi contra împovărau atmosfera unui oraş altfel tihnit, în care nu se întâmplă mai nimic. Împrejur alţi oameni decenţi îi îndemnau să nu se mai sfădească, nefiind frumos, sunând prelung din claxoane: „Dă-te, bă, din drum!”

Oameni rotunzi.

Mir

Mă mir…

Oglindă retrovizoare garnisită cu cruciuliță din plastic, cu doi brăduleți parfumaţi de culoare portocalie și cu un tenis albastru.

Mai ocrotită, mai înmiresmată, mai iute.

The rear view window

Aici sunt banii dumneavoastră: aleea care nu duce nicăieri.


Se ia una bucată loc de joacă pentru copii (cică....). Se fac pierdute băncile, se scoate gardul şi se pun dale pentru o alee. Îhm...arată nu foarte urât, iar băbuţele ar putea urca fără probleme panta. 
Se toarnă ciment deasupra dalelor. Se pun alte dale peste. Îhm...Acum ai nevoie de pioleţi ca să te caţeri.
Se găureşte aleea cu picamărul şi se instalează gardul la loc. 
Aleea continuă să nu ducă nicăieri.
Rămânem în Bucureşti, sectorul 4.


ps


Cu ceva timp în urmă, primarul presărase prin grădini tichii cu mărgăritare...pardon, aspersoare. Acum mă trezesc la ore fixe în noapte - înfloresc grădinile :-"
În curând nu voi mai avea caroserie la maşină....

The rear view window

Micii

Cum procedăm atunci când produsele cumpărate s-au defectat în cursul perioadei de garanţie?

În urmă cu cinci luni de zile am achiziţionat dintr-unul din magazinele de electrocasnice de pe piaţa românească (Hai să vă văd! Ce începe cu „F”, nu e FUCK, însă categoric e DE FUCK?) un LCD PHILIPS care, din păcate, a avut o viaţă foarte scurtă, încetând să funcţioneze subit. Cum, în condiţii normale de funcţionare, acest produs ar fi trebuit să aibă o durată medie de utilizare de cinci ani (!), am decis să solicit vânzătorului nu repararea produsului, ci înlocuirea sa, conform prevederilor Legii nr. 449 din 12 noiembrie 2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora (la care chiar certificatul de garanţie făcea trimitere).

De bună-credinţă, l-am pus în ambalajul original pe care îl păstrasem (sîc!) şi am purces cu LCD-ul în cârcă spre vânzător. Ajung (năduşită, căci era destul de greu) şi le comunic angajaţilor de la intrare ce problemă am. Observ cum doamnei de la casierie i se lungeşte figura, apoi, amintindu-şi probabil ce învăţase dumneaei la cursurile de perfecţionare la care o trimisese angajatorul său, mă anunţă sec că „produsul nu poate fi schimbat”.

"Măi să fie! Casieră”…îmi zic. „Nu ştie ea…” Un coordonator de departament musai să ştie care-mi sunt drepturile, care-i sunt obligaţiile…

O rog aşadar politicos să cheme un „şef” şi …chiar cheamă. Aveam să aflu că doamna Ioana S. era şeful de magazin şi peste ea „nimeni mai mare nu şedea! (o, da!). De altfel, după ovaţiile pe care părea că le aude pretutindeni în jurul ei, gene teatral date peste cap, superioritate şi tupeu puteam să îmi dau şi eu seama că mă aflam în regatul ei, unde nu se mai aplica legea română, ci cea a „muşchiului său”.

Această „doamnă” care după ce, la câţiva paşi de mine, s-a şuşotit timp bun cu o altă angajată a marelui (mda!) magazin, s-a apropiat în cele din urmă şi m-a lăsat să spun ce anume doream, însă doar pentru a-mi servi în plin,cu multă mulţumire de sine, glonţul pregătit pe ţeavă: „Nu putem să vă schimbăm produsul.” ("Hehehehe! Mori, loser-ule care eşti, cumpărător idiot care ne-ai ales pe noi pentru a arunca pe apa sâmbetei jumătate din salariul tău…Başca timpul tău liber pe care îl pierzi acum, căci oricum nu vei obţine nimic…Hehehe! Ce??? Drepturi ale consumatorului?! Dreptul nostru, legea bunului plac şi profitul nostru, nene! Respect, şefa!”)

[Acum, serios, chiar am auzit cum un "operator comercial”, aşa cum însăşi distinsa doamnă, îl numise, cu câteva clipe înainte, în sens peiorativ, o felicita de pe tuşă: „Bravo, şefa!”

Bravo că ce? Că-şi etalează tupeul şi că nu respectă legea?

"Ce puii mei!”, mi-am zis…şi cu banii luaţi şi umilită de prost-crescuţii ăştia?]

„Dar nici măcar nu aţi verificat produsul…” Dau să mă apar şi scot din geantă Legea nr. 449/2003 tipărită…Încerc să-i explic că, în calitate de cumpărător, am nişte drepturi, că nu-i normal ca un produs care ar trebui să funcţioneze cinci ani, să se strice în cinci luni, că-n acest caz operează în favoarea mea, cumpărător, o prezumţie legală conform căreia „[p]ână la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate”. Prin urmare, e ca şi cum l-aş fi cumpărat stricat acum trei ceasuri…Îi arăt ceea ce scrie în certificatul de garanţie: „[…] 10. Modalitatea de asigurare a garanţiei: reparare, înlocuire, conform normelor legale […]" – adică exact ceea ce ceream şi eu.

Foarte sigură pe ea, doamna argumentează că vânzătorul, adicătelea EA, reprezentant al societăţii de la care cumpărasem produsul acum defect, nu are nicio obligaţie/răspundere faţă de mine, cumpărător, ci producătorul LCD-ului, adicătelea Philips.

„Păi, cum doamnă?! Eu lui Philips i-am dat bănişorii mei ori, vorba cântecului, «lu’ mata»?”

Argumentam şi combăteam destul de frumos, mai un articol din lege, mai un „vă reclam la OPC!”, deşi în interiorul meu pricepusem deja cu cine aveam de-a face şi că nu voi obţine respectarea obligaţiilor lor contractuale cu una, cu două. O rog prin urmare să îmi scrie pe spatele facturii că refuză înlocuirea produsului defect, să pună data, să ştampileze şi să semneze. Refuză. Insist.

Îşi sună consilierul juridic. Se sfătuiesc: „[…] mă, dacă tu zici să scriu, io scriu. Scriu ce zici tu."

[Bun aşa, îmi zic…”scrie acoloŞA că ar trebui să vă trageţi câte patru palme fiecare….”]

Ajung prin urmare, nu ştiu cum ori când, să vorbesc, la telefon, cu consilierul lor juridic. Domnul – i-am uitat numele – mă ia şi el de sus, căci, nu-i aşa, cumpărătorul păgubit trebuie zdrobit şi luat în balon, şi-mi recomandă să uit de Legea nr. 449 din 2003, căci aceasta s-ar aplica doar în cazul vânzărilor prin internet….(„What the FUCK?! A…Uitasem. E magazinul cu acelaşi nume…). Mă enervez destul de rău şi-l sfătuiesc eu de această dată: „Colega, te rog, nu te mai strădui…Am făcut aceeaşi facultate amândoi, deşi mă cam mir cum ai absolvit-o dumneata...”. Închei convorbirea, nu însă înainte de a-i comunica că voi depune o reclamaţie la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, iar el îmi răspunde că nu am decât să procedez aşa, dreptatea fiind de partea lor, căci nu există o obligaţie de înlocuire a produsului de către societatea F., toată răspunderea aparţinând producătorului, chestiunea urmând a fi rezolvată prin plasarea produsului în service. „Şi, am să văd eu, OPC-ul îmi va răspunde la fel…”

Înţeleg, după ce toată seara mea liberă era f…erfeniţă, că nu voi pleca înapoi acasă cu produsul înlocuit, ci doar umilită şi cu convingerea reîntărită şi amară că în România absurdul, nedreptatea, prostia, reaua-voinţă, înşelătoria etc. sunt zeiţe cărora, vrem-nu vrem le aducem tribut şi ne închinăm…

Mă pregăteam aşadar să închei, când, ca printr-o ceaţă o aud pe distinsa doamnă şefĂ căreia îi restituisem telefonul, să poată primi ultimele sfaturi juridice, replicându-i sfătuitorului său: „Că NU VREAU EU să i-l schimb! Da?!”

[„POFTIM?”….POFTIM?!”]

Prin urmare, părea că domnul consilier se mai înmuiase în certitudinile lui şi îi recomanda să îmi înlocuiască produsul defect. Oare de ce?!

Nu îmi mai amintesc prea bine ce i-am mai spus şefei legat de vrerea dânsei şi drepturile mele, însă ştiu că am plecat din magazinul lor cu refuzul scris de înlocuire a produsului defect, semnat şi datat de distinsa. Nu însă şi ştampilat, dar era bine şi aşa, căci aveam un punct de pornire pentru reclamaţia la ANPC.

În cele din urmă, povestea s-a sfârşit cu bine pentru mine - nu voi mai intra în detalii. 

Şi pentru că m-am gândit că este un subiect util, haideţi să vedem cum procedăm, din punct de vedere juridic, atunci când produsele cumpărate s-au defectat în cursul perioadei de garanţie. Găsiţi articolul pe pagina mea cu profil juridic europeanlawafternoonschool.blogspot.com

România. Real

Reţeaua Real...

[...]
- Nu vă supăraţi, filtrele pentru cafea...?
- Filtre pentru cafea?! Partea de hârtie?
- Da....
- La detergenţi!

"De Crăciun dau bormaşină la toată lumea!"

Da. Am un vecin nou. 

Da. Chiar deasupra apartamentului meu. 

Da. Are  BORMAŞINĂ. 

Şi da, renovează, cum altfel decât bizuindu-se pe fidela lui  sus-amintită sculă pe care o utilizează zi-nelumină.

Devenit proaspăt proprietar de apartament undeva prin noiembrie, vecinu' a avut grijă să mă uşureze de (şi totodată să mă împovăreze cu) toate zilele libere şi weekendurile ce au urmat. M-am culcat cu program. M-am trezit cu program. Traiul a devenit netrai căci urlam unii la alţii ca sălbaticii pentru a ne putea auzi din ce în ce mai rarele vorbe...

Până ce, la un moment dat, am renunţat aproape a mai ţipa, pardon, comunica, limitându-ne la ceea ce era absolut necesar...

N-am comentat totuşi şi nici nu l-am apostrofat ori reclamat (cui?!), înţelegând că omul trebuie să primenească locul şi să se instaleze cum se cuvine în casa lui...

Aşadar, noi am îndurat în casa noastră. Cea de sub casa lui. Şi pe măsură ce termopanele se montau şi uşile se înlocuiau cearcănele noastre creşteau...

Şi tot n-am zis nimic...Ba mai mult, când a avut nevoie de răspunsuri la întrebări de natură tehnică ori administrativă i s-a răspuns şi a fost îndrumat. Prilej cu care am aflat că vecinu' (aflat undeva pe la 50 şi ceva de ani) nu mai locuise la bloc...Zâmbesc...După călcătura pe călcâi, sigură şi apăsată, cam aşa cum calci în ogradă, cu care măsoară apartamentul în lung şi în lat ne-am fi dat şi singuri seama de asta la un moment dat...

Dar să vă mai povestesc: oarecum cuminţel în materie de bormaşină pe timpul zilei, pe vecinu' îl apucau înfrigurările burghieristice de la nouă seara în sus când, la trântă cu timpul, încerca să găurescă tot ceea ce nu găurise peste zi. Mai că îţi face impresia unui om care duce la bun sfârşit lucrul început într-o zi...

Harnic, precum o albină, vecinu' meu parcă polenizează pereţii: zboară parcă din odaie în odaie şi, lipsit de muză pentru a finaliza măcar una dintre încăperi, îşi croieşte zilnic drum spre măruntaiele blocului cu a lui sculă (majusculă?!).

Şi uite aşa, iată-ne ajunşi cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului. Stăteam de vorba cu maică-mea, în sufragerie, cu câteva minute înainte de ora 11 seara. Liniştite, în fine... Când, pe nepregătite, un muget făcu să trosnească şi să freamăte încheieturile de-acum bătrânului imobil, iar pe-ale noastre, nici ele tocmai tinere, să se cabreze instinctiv. Cutremur???Maică-mea se-agaţă de mine... Eu ridic ochii în tavan, însă nu pentru a cere ultima iertare a păcatelor, ci pentru a-mi spori desaga acestora cu unul nou şi zic ceva de zei şi de originea sănătoasă a vecinului. Maică-mea, înţelegând şi ea că mult prevestitul mare şi nimicitor cutremur nu sosise încă, puse mâna pe-o lingură din lemn, din aceea cu coadă lungă, folosită pentru gemuri, şi-i transmise prin Morse vecinului, folosindu-se de ţeava din bucătărie, ceea ce zisesem eu puţin mai devreme.  Dar vecinul, pesemne, nu cunoştea acest cod, după cum, evident, nu-l cunoştea nici pe cel al manierelor. 

Burghiul continua să facă ceea ce-i dicta mânuitorul lui...Şi brusc îmi încolţiră în minte gânduri specifice perioadei în care ne aflam, de grabnică mântuire a mânuitorului de burghie...

Dar totuşi, ce sorţi de izbândă pot avea în luptă două femei, a căror unică armă părea a rămâne lingura din lemn, cu zdravănul vecin, crescut la ţară, înarmat cu bormaşină? Nu-mi termin însă bine gândul şi până să apuc a zice "stai!", maică-mea era la uşa vecinului explicându-i......îhm...nişte lucruri.

Vecinul, secondat de două muieri aprige ce păreau a poseda vaste cunoştinţe juridice, din moment ce tot invocau dreptul lor de proprietate, pare mai domol şi ne roage să înţelegem că... mai are de dat o gaură (ura!).

În fine, dacă-i p-aşa, vecine, atunci e vorba de-o neînţelegere care deja s-a şi lămurit...

A doua zi, cum povesteam, Ajunul Crăciunului. Vecinul - doar ne asigurase că tot ceea ce înduresem de cu seară nu urma să fie în zadar! - ... ne-a făcut să înţelem că în "vecinul cu bormaşină nu trebuie să te încrezi" căci, ca orice bun creştin care se respectă, a continuat să dea bormaşină la toată lumea. Să fie...să ajungă pentru toţi...

În loc de colinde am ascultat cum zidurile (încep să cred că sunt mai multe decât la mine...)  cedau unul după altul...


La fel şi noi.

Blana oii din pădure...

După ce o terminat de pus poftele în cui şi de dat laptele la porc, ţăranu' român s-o lepădat şi de blana mioarei sale...

În foto, la margine de crâng, mioriticul veşmânt.

România, ţara mea, valea plângerii...

...valea?

Am văzut în seara asta pe una dintre antene (da, ştiu... cel puţin o persoană apropiată mie va ridica o sprânceană...eu o invit să privească, apoi discutăm...) un reportaj, acum în reluare, despre oraşul Turda şi genocidul care se produce acolo...

În spatele lui "nu am ştiut", la cei doi poli, un copil care mărturiseşte senin că a mâncat pită cu mercur ("din ăsta....") şi un viceprimar, gras şi de nepătruns, care se apără motivând că se prea poate că întreg mercurul să fi fost în aer când au inspectat ei, căci pe pământ n-au dat de el...

Deşi musteşte din orice loc desprinzi o scoarţă...

Iar peste ei...peste noi toţi, dâră a unui contract adjudecat pentru 70 de milioane de euro, târzia decontaminare scumpa şi parţială decontată de noi toţi...

Scump pentru că "dincolo", unde era mai ieftin (mai puţin de sfert din suma adjudecată acum) şi nemţeşte făcut nu ne-a plăcut...

"Auschwitz-ul din Turda: oraşul otrăvit cu tone de mercur şi insecticid": aici şi aici.

Reportajul foarte bine făcut...

Adevărul, crunt...

"Lăzăr-oiule, ridică-te şi umblă!"

Choking! Choking!Choking!

căci da, simt că mă  înăbuş...

Choking de-a dreptul... 
Şi eu, ca şi alţi oameni ai muncii din ţara asta, am rămas fără replică în faţa noului "breaking news".


Habemus MeMe, iar el nu-i un fitecine
Este un altul căruia i se cuvine....


Cuvine-se, simt, să ne dăm toți la o parte din țara asta, să le-o lăsăm lor (mai puţin Ardealul, pe care-l vor lua alții) şi să plecăm oriunde om vedea cu ochii...


Iar Lăzăroiu s-a ridicat şi a umblat.

Spaima

Încep să cred că-n topul spaimelor românilor, imediat după spaima pierderii locului de muncă, ar trebui inclusă spaima pierderii locului în metrou. Altfel nu-mi explic de ce, dimineață de dimineață,  în fața ușilor metroului s-ar forma adevărate linii precum în careul de 11 metri, iar goana către scaune ar doborî-o din top, de departe, pe cea a americanilor în ziua de Black Friday.

Cu puțin noroc, am scăpat astăzi de cotul în gură al doamnei îmbrăcate "office", care s-a lansat către scaun cu detentă de mare atlet. Odată așezată, și-a dichisit șuvița răsculată și a oftat cu atâta grație, încât n-ai fi zis că-i vorba de voinica care tocmai mă smulsese din fața ușii.

Mdeh...dacă se înfricoșase atât c-ar fi putut călători în picioare...

***
Şi dacă tot am adus vorba, aş avea şi o propunere către Metrorex. Staţiile fiind deja împânzite cu ecrane, în locul filmuleţelor cu camera ascunsă, ar putea fi proiectate unele înregistrate cu camerele de supraveghere la intrarea garniturilor în staţii. Tare ne-am mai distra!

"Trandafire, ăştia părăsesc terasa!"

Cronică întârziată

Duminică, 12 decembrie, a fost seara Festivalului național de folk Om bun şi da, am fost în sală. Am cumpărat cuminte, oarecum din vreme, bilete pentru mine & C0. Din păcate, le-am ales atât de prost încât am fost declarată, pe bună dreptate, cel mai neinspirat cumpărător de bilete al anului, primind drept trofeu garanţia că niciodată nu voi mai fi desemnată să fac astfel de achiziţii (Yes!!!! Am scăpat! :d) 

Profit însă de ocazie pentru a declara deschis "Ghidul cumpărătorului de bilete la spectacolele din capitală". Carevasăzică, prima pe listă, Sala Palatului. Niciodată nu vor fi cumpărate bilete în sectorul D, locurile începând de la  1 până pe la 10-11! Bine, doar dacă doriți să vedeţi ceva mai mult de boxe...dacă nu, nu! E foarte bine acolo.


Pe undeva prin zonă am stat şi noi, eu având proasta inspirație de a alege locuri în rândul şase, prilej cu care am putut constata că TVR2 are cameramani cu spatele frumos, dar şi că bărbaţii pot alăpta, artificial, ce-i drept, într-o sală de spectacole. Da, da, nu glumesc! Au stat lângă mine un cuplu şi cei doi copii ai lor: unul a plâns neîncetat, așa cum plâng toţi copiii proaspăt  dezlipiți de la țâța mamei şi puși în brațe tatălui "pentru a le face el ceva...orice", iar celălalt, de vreo patru-cinci ani, a pus de atâtea miliarde de ori întrebarea "De ce?", încât aveam ochii plini de lacrimi înainte ca filmuleţul menit să le stoarcă  să apuce a fi proiectat, pe durata uneia dintre piesele lui Victor Socaciu. (De prisos să adaug că mama ţâncului i-a răspuns la fiecare dintre întrebări, nu?)

Au cântat  Maria Gheorghiu, Ada Milea, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Doru Stănculescu, Mircea Baniciu, George Nicolescu, Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi (împreună cu Mihai Neniţă) şi Victor Socaciu, pe care intenţionat l-am menţionat la final.

După o săptămână în care am avut timp berechet pentru decantare,  convingerea mea iniţială, născută la faţa locului, a rămas nemodificată: spectacolul ar fi fost unul deosebit dacă Victor Socaciu nu ar fi avut două idei fixe, cotind către megalomanie şi proaste - prezenţa lui Donovan pe scenă, dar şi a secretarului de stat de la Ministerul Culturii - idei pe care, prin jocul sorţii, a avut căderea de a (ni) le impune.

Observasem încă de la bun început, pe afiş, numele unui invitat special, Donovan, dar cum festivalul de folk era declarat a fi unul naţional, mărturisesc că nu prea i-am luat seama.
Lucrurile nu au stat nicidecum aşa cum scrie la gazetă, Donovan reuşind ce-i drept să ridice cea mai mare parte a sălii în picioare, dar asta doar pentru a merge la toaletă ori pentru a-şi cumpăra, de afară, sărăţele. Ca să va faceți o idee, vă spun doar că Donovan a fost atât de potrivit în miezul Festivalului național de folk "Om bun", precum sunt (ori doar îmi par mie  a fi?!) de potriviţi Marina Almăşan şi Victor Socaciu. Totuși, n-aș vrea să fiu înțeleasă greșit: nu pun în discuție valoarea acestui artist, (nu, nu mă refer la Socaciu, ci la Donovan) despre care știu prea puține pentru a putea da verdicte, ci doar justețea prezenței lui în acea seară, la Om bun.

[...] şi,  constatând noi că nu mergea nici cu casetofon, am conchis: "Donovane, dumneata ne-ai apărut în cale să ne nenorocești!". Totuşi, l-am uitat repede (vorba cântecului, "N-a ştii nimeni ca m-am dus/Numa' or vedea ca nu-s"), deşi atât timp cât a fost pe scenă ne-a părut a fi împovărător de mult , la un moment dat speriindu-ne chiar că s-ar putea întoarce să ne mai cânte puţin.

Legendei i-a urmat Cătălin Stepa care, aducând-o printre noi pe Tatiana, a alungat departe tot ceea ce era străin sufletelor noastre. L-am văzut şi l-am auzit pentru prima dată pe băiatul Tatianei şi tare mi-a plăcut, căci, cântând două dintre piesele ei, ne-a mai alinat un strop dorul...

Dar, din păcate, nu am putut pleca acasă cu această stare de bine , căci domnul deputat a ținut morțiș "să facă show"...şi a făcut. Martoră la reacția sălii, care a respins fără drept de apel prezența secretarului de stat în acel loc, în acea seară, m-aş gândi de acum înainte de foarte multe ori în locul lui Victor Socaciu ce aleg să fiu, căci un deputat-folkist care, imediat după ce-a cântat "Mama lor" şi "Fă-mă, Doamne, prost", întinde mâna după placheta  Ministerului Culturii pare a ascunde în adâncuri un suflet candriu... de papugiu.

Proastele idei

Luni, 22 noiembrie. Dimineaţa. Vreme posomorâtă. Lume mohorâtă. Ori invers. N-are-a face, tot una era...

Mă pornesc spre munci şi, nu chiar într-un târziu, ajung....Dar, să vă povestesc cum fu pân' s-ajung.

Şi, ca să-nţelegeţi bine de tot ce-am simţit eu, dar şi alții la fel de ghinioniști ca şi mine doar pentru că s-a nimerit ca drumul nostru să treacă-n dimineața asta prin Pasajul Universității, vă propun un mic experiment. Sunteți gata? Boxele la maximum atunci şi... click aici. Ori aici.

Aşadar, stimaţi turişti galactici, tocmai am coborât din metrou în Staţia Piaţa Universităţii şi ne îndreptăm spre ieşire. Ori, cel puţin, asta ne dorim şi asta vom încerca să facem, de reuşim să biruim cuplul de forţe curent-decibeli. Cum? Ce spuneţi? Un pic mai tare, vă  rog...Dacă nu cumva e 8 pm în loc de 8 am, iar aci, în pasaj un club? Nu, nu e. Uite, oamenii îşi cumpăra corn şi covrigel, "pentru de dimineaţă", vorba reclamei. Dar, mai ştii, o fi dat Dom' Primar vreo autorizaţie pentru magazin cu etnobotanice în loc subteran, dar de mare-mare trecere, iar asta ar explica multe. Anume, ce-i cu petrecerea asta pe netrezitelea şi pe burta goală... O fi o zamă acră...După cum e şi duduia asta, care, chipurile se relansează ori cam aşa ceva.

[...] 

Pun piciorul pe prima treaptă ce mă va scoate la lumină. Inspir şi-l caut prin buzunare pe Zen...Hopa! O găurică...ptiii, pasca...pardon!

Şi tocmai când realizam că fără zen, ziua n-avea cum să fie altfel decât posmăgită, primesc şi confirmarea din partea picamărelor, pe care, dată fiind turnura cu iz arheologic, speram, în naivitatea mea, să nu le mai aud. Deşi, după cât de fioros îşi arată Dom' Primar dinţii cei noi, cred că nici descoperirea chivotului lui Moise nu ar putea stopa lucrările.

M-am bucurat mult prea devreme pentru răzbunarea mută a statuilor strămutate...Dar nu-i nimic, vreme mai e, aşa că nu-mi rămâne decât să-i urez primarului nostru "La cât mai multe situri!"

Update:

Citiţi şi aici. Am râs.