Se afișează postările cu eticheta Începuturi noi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Începuturi noi. Afișați toate postările

luni, 22 iunie 2015

Neîncrederi


           
Încărcată cu marea parte a planurilor mele din ultimii ani, mărturisite numai hârtiei, planuri irosite ori pur şi simplu neîndrăznite, a căror unică menire este acum să fie tocate mărunt, prin mijlocirea Copacului de hârtie, încerc să recuperez prin sprinteneală minutele pierdute aiurea în faţa oglinzii... Aiurea… Căci rochiţele s-au întors pe umeraşe… părul, ale cărui vârfuri fuseseră atent întoarse spre interior, a fost strâns în coc, iar pantalonii albi şi comozi fac în ciudă maldărului de dichisuri cu pretenţii ghemuit pe pat.
Vântul şugubăţ ce nu pridideşte a-nvolbura straiele largi, de vară, se dovedeşte a nu-mi fi mie de mare folos, aşa cum sunt, îmbufnată (Căci e târziu, târziu, târziu!) şi împovărată de kilograme de coli (Chiar, ce ar fi să desfac bocceluţa de maculatură şi să-mi arunc toate dorinţele neîmplinite în vânt?) ce mă ţin bine ancorată într-un prezent neputincios şi oarecum inert…
Observ însă cu ciudă cum vântul reuşeşte a-i iuţi la pas pe ceilalţi călători.
Pentru a mă feri de zgomotul străzii şi al şantierului din cartier, decid să mă ascund după portativ. Tema mea muzicală îmi făgăduieşte fericiri, pricinuite de  amintirile unui timp mai bun, la care mă întorc în acorduri, şi dau să trec de prima străduţă, dar… o maşină argintie îmi barează calea… cel de la volan începe să-mi vorbească prin geamul lăsat, dar eu nu aud nimic şi-ncerc să mă conving, citindu-i pe buze şi fiind atentă preţ de câteva secunde la privirea lui, pe care o declar bună, că nu am a mă teme de nimic.
Programată, amintirea pericolelor – semnal de alarmă! – se declanşase imediat ce am fost rugată să opresc: „Domnişoară….”
„Dacă mă trage în maşină? … Dacă îmi fură geanta? … Dacă, în timp ce îi dau indicaţii, altcineva mă buzunăreşte? Dacă….”
Văzusem un astfel de filmuleţ pe net, cu falşi turişti ce te opresc să îi îndrumi doar pentru a te goli de portmoneu şi ce mai ai de preţ prin buzunare ori poşetă...
Trăim sub spaima pericolelor la tot pasul. Ridicăm ziduri vizibile sau invizibile în spatele cărora ne ascundem. Şi nici măcar nu realizăm cum viaţa trece pe lângă noi.
I-am dat un brânci de nu s-a văzut fricii şi apoi încă un şut în fund şi l-am povăţuit pe călătorul prahovean cât de bine m-am priceput eu cum să-şi croiască drum prin şantier.
Mergea la spitalul de nebuni.
:)

Câţi dintre cei ce au trecut în dimineaţa asta pe la Universitate au putut repera la vreme, pe cer, înainte de a se pierde în imensul albastru, micul nor roz? Câţi în afara celor pe care i-am incomodat eu, oprită în mijlocul drumului, scotocind grăbită prin paporniţe după altfel mereu prezentul aparat de fotografiat tot roz (sîc!) pe care, iaca, acum, când aveam nevoie de el, nu îl găseam? Forţaţi de obstacolul ce eram ridicau privirea spre cerul meu, căutând la rândul lor un semn...
Sârguincios, precum un colecţionar de amintiri ce a găsit ceva nepreţuit, l-am fotografiat.











duminică, 31 mai 2015

Grauri


Fiiiii-U!



Fiiiiiiiiiiiii-U!


...

Dimineața, soare în ferestre și sinfonie ciripie...

Așa înțeleg și eu - și primesc! - să-ți fie dat ghes a-ți pune tălpile goale pe podină, în pofida durerii de cap care te chinuie din miez de noapte, înfundându-ți creștetul dureros adânc în perne.

Lumina era atât de bună încât am fost la un pas de a sări peste obișnuita cană matinală cu cafea pentru a ieși mai întâi în grădină să mă bucur de fiecare frunză, de fiecare gâză, de fiecare nor din vată de zahăr, de fiecare sunet de care nu am parte în orașul din beton.

Păsăroaiele în privința numelui cărora m-am dumirit între timp - îs grauri!- pe lângă că-s tare cochete, mai sunt și mari și iscusite cântărețe!

Graurii, despre care cei din parte locului pomenesc cu obidădând din mână a pagubă,  căci le fac vinovate pe aceste înaripate de furtișagul boabelor de struguri, dar și de ocuparea fără drept și înfundarea cu cuib (mdeh...) a coșurilor de fum, îmi plac foarte mult și-mi sunt dragi! Încă o preferință - pe lângă cele legate de nuci și de tufe - ca să fiu socotită stranie de către vecinii mei bătrâni.

Îmi sunt atât de dragi păsăroii ăștia cu țârâit de gâză încât după ce le-am descoperit căsuca încropită la a mea șubrezită streașină, am înțeles că saceacul prăvălit de Moș Timp și de vremea rea care a permis găzduirea lor va mai avea de așteptat până să fie îndreptat și repus la locul lui...

I-am urmărit astăzi pe graurii vecini vreme de câteva ceasuri, până când Duhul Sfânt, pogorât pe pământ, și-a spus că-i mai înțelept pentru sufletele noastre să fim trimiși la ceasurile amiezei în odăile noastre, la hodină, nu cumva să cădem în ispita prea bunei vremi și să trudim prin ogrăzi.

Ploaia a amuțit cântecul graurelui vreme de trei ceasuri, cât timp stropii proaspeți și-au făcut de lucru, chiar de era zi de sărbătoare, în praful drumului...

Miroase acum a proaspăt și-a verde...

Au amuțit și glasurile oamenilor, ascunși în bucătăriile lor de vară, cu perdele la uși, să fie ferite de iscodiri obraznice de muște...

Am deschis fereastra și-am ascultat stropii repezi în liniștea unei ulițe rupte parcă din timp. Pe-aici, mașinile ce trec într-o zi pot fi numărate pe degetele de la o mână, iar eu nu am nimic a comenta împotriva acestei stări de fapt, dimpotrivă.


























***
Graurii cu care împart casa mi-au amintit de-o cărticică a copilăriei mele, o cărticică cu coperți tari (era bună și pentru step...mdeh....minte de omuleț de 5 ani...): Familia Graur și Moș Paul.


vineri, 29 mai 2015

Fuga


Există pe lume fugi bune și fugi rele. 
Mie mi-e dor astăzi de-o fugă precum erau cele pe care le făceam în copilărie... de ni se-mbujorau obrajii și ardeau dureroși... de simțeam că nu mai avem loc în coșul pieptului nici măcar pentru sferturi de respirări...

Mi-e dor de-o goană prin pădure... de vântul bun şi molcom de început de vară care știe să mângăie sprâncene şi să le descrunte...

De gâzele ce-şi văd cuminți de rostul lor...

Mi-e dor de-o fugă până la răspântia din mijlocul pădurii mele în care poate am să te-ntâlnesc...

...
În pauza mea de masă închid ochii şi ascult. Ascult vântul ce-mi intră prin fereastra întredeschisă în acest birou uitat de lume... ascult muzica... şi-mi las sufletul să alerge până la capătul lumii dacă aşa o simţi el...



marți, 11 noiembrie 2014

Ghinion!



Ghinion!

Sau cum nu am câştigat 10000 RON


În urmă cu mai bine de cinci  ani deveneam abonat ORANGE şi căpătam în virtutea calităţii mele un număr de telefon numai al meu. Sau cel puţin aşa credeam eu.
Aveam însă curând să aflu că nu lucrurile nu stăteau chiar astfel...
Apăi, cred că nu am răspuns la telefon în cei peste zece ani de relaţionare contractuală cu VODAFONE cât am răspuns, în vreo trei ani, la numărul păstorit de portocalii.

Am răspuns, precum o secretară conştiincioasă, de Crăciun şi de Paşti, de Sfânta Maria şi de Anul Nou, cu alte ocazii mari, dar şi de fiecare dată când foşti colegi ori rubedenii mă sunau şi întrebau de dom’ Marian. M-am luptat ca un oştean credincios până şi cu cei de la firma de leasing de teamă ca dom’ Marian să nu cumva să se trezească cu vreo poprire pricinuită de confuziune.
Într-un final, obosită de atâtea tratative în van şi convinsă că poprirea de era să fie pusă era de-acum şi executată, am ajuns să mă lupt cu cei de la firma de leasing strict pentru liniştea mea; dar şi pe motiv de incapacitate de operare a unei simple baze de date din care trebuia eliminat un număr - al meu.
În timp, ajunseseră să-mi fie dragi şi mie toţi cei apropiaţi lui dom' Marian. Şi graiul lor specific jumătăţii de nord a ţării. Cum vedeam pe ecranul telefonului un număr necunoscut ştiam că trebuie să fie pentru dom’ Marian şi pregăteam discursul:

Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
Domnul: Dumneata spune-i c-am venit eu.
Feciorul: Nu pot, domnule.
Domnul: De ce?
Feciorul: E încuiată odaia


Timpul a trecut şi ceea ce îmi dorisem la început – ca lumea să ştie că domnu’ Pau şi-o schimbat numărul, iar eu nu sunt secretară – se întâmplase. Vestea se răspândise.
Apelurile telefonice oranj au ajuns să-mi fie destinate numai mie.

Mărturisesc că am simţit un soi de însingurare care m-a întristat atunci când am realizat că telefonul a încetat a mai suna în căutarea lui dom' Marian.
Se făcuse ordine. Lucrurile erau de-acum cunoscute de neamuri, creditori ce îşi revendicau achitarea unor rate bancare, colindători de an nou ori simplii prieteni şi cunoscuţi.

Până-ntr-o zi… când la numărul portocaliu s-a sunat luuuung:

 „     -      Alo?
-          Bună ziua! Caut firma [cutărică], a domnului Pau Marian…
-          Bună ziua! S-a mutat! Adică, n-o mai găsiţi la numărul acesta… De vreo patru ani… Acesta e NUMĂRUL MEU!
-          Hmmm… Şi nu aveţi nicio legătură cu dânsul? Nu ştiţi cum l-aş putea găsi? Eu sunt de la Telekom… ştiţi, a câştigat un premiu de [cred că îmi spune 10000 de roni… oau, atâta bănet! :D Mariane, suntem bogaţi! ] destinat persoanelor juridice…
-          Păi… nu ştiu… doar să încercaţi prin publicitate.
-          Ştiţi, nu putem! A fost o tragere la sorţi. Dacă nu-l găsim suntem obligaţi să dăm premiul următorului de pe listă.
-          [Hmmmm… Mariane, am răspuns atâta timp la telefoanele astea şi tu-mi faci una ca asta! Să pierzi tu câştigul nostru!] (Îmi fac curaj şi-i spun celui de la capătul firului:) Ştiţi, aţi putea să îmi daţi mie premiul…. (şi bat din gene, tehnica căprioară speriată, învăţată, tot cu ani în urmă, de la Miruna, sperând ca bătaia să ia calea undelor…)
-          [Râde] … Dar nu sunteţi persoană juridică! Dacă aţi fi fost, cu mare drag!
-          [mi-a trecut o clipă prin minte să-mi încerc norocul ori cu PFA-ul ori cu un «De unde ştiţi că nu-s?» , dar m-am răzgândit…  au şi glumele limitele lor…] Ei, glumeam… ce să zic, «Ghinion!» , vorba candidatului meu preferat…
-          [Râde] … Îmi pare rău!
-          Ei, mie îmi pare rău pentru câştigătorul dintâi….
-          [Pauză, dar intuiesc că ar vrea să a adauge ceva.]
-          [Prin urmare, ca să nu devină ciudat, socotesc că trebuie s-o scurtez] Numai bine!
-          Numai bine!”


Domnu' Marian Pau, de citeşti rândurile astea, fă bine şi sună-mă, domnule! E bine să-mi dai numărul nou, căci, nu-i aşa, nu se ştie niciodată! Uite, în după-amiaza asta puteam să îţi câştig 10000 RON...
Şi-n plus, după cât de drăguţă am fost cu toţi ai dumitale care n-au nimerit abonatu', cred că te-aş putea reprezenta cu încredere pe-acilea, prin Regat! :)

****
Numele Pau Marian este un nume romanesc contemporan si este format din 2 cuvinte, Pau si Marian. Este un nume ce provine din partea de Nord a Romaniei, dar este folosit foarte des si in partea de Est a tarii. Contine mai multe vocale decat consoane, adica 4 consoane si 5 vocale si este un nume relativ melodios. Acest nume a fost cautat pe Internet de 52 de ori in ultima saptamana si de 225 ori in ultima luna.
[…]

Frecventa numelui

Exista 25050 persoane in Romania din 21,33 milioane care au numele Pau. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.117% din toata populatia Romaniei are acest nume.

Frecventa prenumelui

Exista 201000 persoane in Romania din 21,33 milioane care au prenumele Marian. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.942% din toata populatia Romaniei are acest prenume.

Frecventa numelui complet

Exista 705 persoane in Romania din 21,33 milioane care au numele complet Pau Marian. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.00331% din toata populatia Romaniei are acest nume complet.

Sursa: aici



marți, 14 octombrie 2014

Momentele frumoase, baloane de săpun




Nu cred că gesturile şi atitudinile ce ţin de normalitate şi de bun-simţ trebuie aplaudate.
Nu într-o ţară normală, cu oameni în general de bun-simţ, care au învăţat sau au ştiut dintotdeauna să-şi respecte aproapele, dar şi că atât timp cât ocrotesc şi întreţin toleranţa pot trăi frumos unii alături de ceilalţi.

Dar în ţara noastră?

[…]

În dimineaţa asta, deşi destul de desprinsă de stradă, amărâtă fiind de chestiuni personale ce mă ancorau şi aşezau cu gândurile printre mărunţişurile vieţii mele, am prins un fragment de dialog între două doamne ce se opriseră în urma mea. Doamnele, uimite până la împietrire de sceneta ce se întrupa în faţa lor, discutau despre mine şi Arşag şi despre ceea ce făceam eu atunci când ele m-au surprins cu privirea. Strângeam după câine.

Mă şi întreb cum de le-am auzit, căci ultimul an de când am întâlnit-o pe Arşag şi ne-am primit şi îngăduit una în viaţa celeilalte, mi-a descoperit atât de multe părţi urâte ale naturii umane câte nu credeam/doream să aflu într-o viaţă.  Aşa că am fost forţată să dezvolt un sistem de autoapărare în faţa oricărui atac verbal sau non-verbal venit din partea străzii. Prin urmare, am devenit surdă.

De regulă, prin cartierul meu, un om care strânge după câinele său – deşi, în mod declarat, toată lumea doreşte să se întâmple asta cu regularitate! - primeşte din partea cetăţeanului ce îşi exercită neîngrădit dreptul la libera exprimare a opiniilor ironii (gen "uite-o şi pe asta cu punga la curu’ câinelui"), înjurături („bip, bip, n-ai hrăni un om!") ori câţiva pumni în cap - şi trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pătimită fiind, că se întâmplă şi de-astea.

Statu-quoul localo-administativ bucureştean ce are la bază împrejmuirea - gardul, stâlpişorul şi bordura înaltă - te obligă să îţi dezvolţi un adevărat sistem pentru a-i parcurge străzile în plimbare ori în deplasare. Şi sistem avem şi eu şi Arşag, obligate de raţiuni ce ţin de laba broaştei de pe creierul de primar să parcurgem kilometri pe betoane, căci spaţiile special amenajate pentru câini lipsesc ori sunt la o aşa distanţă ce te face mai degrabă să iei în calcul zborul pe lună.

Chiar aşa? Stăpâni de câini sau nu, vouă vă place cum arată oraşul astă îngrădit mai ceva ca pe vremea împuşcatului cu garduri de-o şchiopă, mai 'năltuţe ori de-a dreptul cazematice? Cred că nu a existat băltoacă să nu primească gard din partea administraţiei.  Cetăţeanule, cu excepţia cazului în care intri în categoria nefericită a posesorului de câine, tu ai dreptul să stai pe iarbă!

[...]

Revenind la mirările matinale, nu cred că trebuie să primesc şi nu aştept o medalie pentru că fac ceea ce ar trebui să facă orice om: să nu murdărească locul în care trăieşte, iar dacă totuşi i se întâmple, să-l cureţe.

Dar trebuie să recunosc că după bătaia pe care am încasat-o pe stradă, în primăvară, pentru că Arşag a făcut, ÎN PUNGĂ, dar lângă maşina nepotrivită a unui securist căruia democraţia i-a băgat în creieri ideea drepturilor supreme, aprecierea doamnelor m-a încântat şi le mulţumesc!
De dimineaţă am întins însă pasul, prefăcându-mă în continuare că sunt surdă, lăsându-le pe cele două doamne în urma mea. Am luat cu mine bucuria plimbării de dimineaţă, dar şi pe cea a aprecierii sincere venite din partea unui străin întâlnit pe stradă, apreciere a unui obişnuit gest de decenţă civică.

Dar momentul frumos şi bucuria mea nu au durat mult. Ciobănescul german cu care imediat ne-am întâlnit a grăit. Şi-a grăit şi Arşag. Amândoi pe limba lor. Alţi cetăţeni încremeniţi în faţa posibilităţii încleştării dintre doi giganţi.
Bucuria mea, balon de săpun spart.

„V-am spus eu, doamnă, câinele e câine, muşcă!”

Dar Arşag şi neamţul ei n-au muşcat. Şi drept e că mai degrabă mi s-a-ntâmplat să văd oameni muşcând din oameni, decât câini din câini.


PS


Omule, te rog, nu murdări oraşul nostru!

luni, 25 august 2014

Blănoase

Pentru adopţie





Blănoase

Uneori sunt tristă…
Mă lipesc de peretele rece şi îmi las gândurile să zboare către curtea mea de la bloc… Acolo unde mă plimbam liberă alături de cei doi prieteni ai mei, Ciocolate şi Ion. 
Au trecut multe luni de când nu mai ştiu nimic de ei… Pe Ion l-au prins cel dintâi - mai mulţi bărbaţi l-au alergat până ce nu a mai putut fugi … În cele din urmă, un laţ lung şi rău îi petrecea gâtul. Nu mi-a venit să cred! Eu reuşisem să fug şi să mă ascund.

S-a zbătut să scape, dar laţul cu care fusese prins se strângea şi mai tare în jurul gâtului lui… Ion plângea, urla şi îi ruga să îl lase… plângeam şi noi în spatele tufişurilor unde ne ascunseserăm.
Dar ei râdeau şi se arătau atât de mulţumiţi de ceea ce făcuseră. Fireşte că nu l-au lăsat...
L-au aruncat într-o cuşcă, o uşă s-a închis apoi şi nu l-am mai revăzut niciodată pe Ion.
Din ziua aceea, păstrez o ultimă imagine cu el – cu botul numai o rană şi plin de sânge.

Despre ziua în care m-au prins pe mine prefer să nu îmi amintesc. După cum prefer să nu îmi amintesc nimic nici despre locul în care am fost dusă şi pe care unii oameni îl numesc "lagăr al morţii".
Nu ştiu dacă a trecut mult timp sau puţin până ce am fost luată de acolo şi urcată într-o maşină fără a şti însă ce va fi cu mine ori unde voi fi dusă. Vedeam atâţia câini în jurul meu târâţi spre o cameră pe care toţi o simţeam a fi a morţii.
Mirosul locului pe care-l părăseam, frigul cumplit, apa rece, urletele celorlalţi câini, spaima de moarte şi moartea însăşi m-au făcut să vreau să uit şi să nu-mi mai amintesc niciodată de locul acela.

Am ajuns apoi la Dog Town.
După cum puteţi vedea, sunt bine îngrijită şi nu-mi lipseşte nimic.
Nimic în afara stăpânului după care am tânjit mereu şi pe care m-aş bucura atât să-l am! Un stăpân, da… Şi o curte, indiferent cât de mică, pe care să o apăr.

Numele meu este Blănoase. Şi vreau să ştii că uneori sunt tristă… Dar alteori nu mă gândesc decât la tine, aşa că stau cu privirea ţintuită pe poartă pentru că ştiu că într-o zi vei veni să mă iei acasă.

********
Blănoase
Femelă, metis, cu părul lung, în vârstă de 7-8 ani, sterilizată.
A trăit liberă pe stradă toată viaţa ei, iar din decembrie, anul trecut, se află în îngrijirea Adăpostului Dog Town.
În cazul în care eşti convins că îţi doreşti acest câine, eşti convins că îi poţi asigura cele necesare traiului (este de talie medie spre mare), nu eşti râzgândibil din fire, nu consideri adopţia unui câine un moft, ai disponibilitatea necesară şi niscaiva răbdare, cere informaţii despre Blănoase la Dog Town.
Blănoase nu trebuie ţinută în lanţ, trebuie adăpostită atât pe timpul iernii, cât şi al perioadelor caniculare. În rest, nu este deloc pretenţioasă şi îţi poate oferi zilnic porţii mari de iubire şi de recunoştinţă.
Este obligatorie încheierea unui cu contract de adopţie.







UPDATE:
Pe Blănoase o găsiţi şi pe Facebook, aici.

marți, 22 iulie 2014

Old songs


Ann Maria - LUV

"Ann-Maria, sit down
Have you made up your mind by now?
No, there's no need to cry or reproach
You have tried so hard to take it easy
Ann-Maria, be true
Do you think you're the only one?
Ain't it better to have lost
Than never ever have been loved before
Ann-Maria, dance to the music and feel fine
Mexico's got love enough beneath each sombrero."




marți, 11 februarie 2014

Teaspoon of love



Love is in the air.
Love is everywhere.
Love is all around
Keep your feet on the ground...


Amestecând în cana mea cu ceai,
banală, ca întotdeauna,
Mă întrebam cam câtă dragoste ne-a mai rămas,
făcând măsurători cu un compas,
Prin ceea ce socot a-mi fi drept suflet.
Amestecând în cana mea cu ceai,
neîndulcit, ca-ntotdeauna,
Mă pomenesc, când socoteam că-i isprăvit,
speriată-un pic de gândul c-am îmbătrânit,
C-o marcă de îndrăgostit,
scriptată-n linguriţa mea meschină
Ce s-a crezut şi ea prea plină…


Ghicind în urmele de ceaiu,
din cupă o cupă s-a ivit
şi am zâmbit,
mi-am amintit
de ziua-n care atât te-am îndrăgit.
De vremea-n care te-am iubit
O vreme ce nu s-a sfârşit…






marți, 17 decembrie 2013

Întâmplări de pe strada vecină străzii mele




Întâmplări de pe strada vecină străzii mele


Într-o bună dimineaţă*, totu'-n jur era de gheaţă:
respirări; şi nasuri, ierburi;
geamuri; paşi pe scări; şireturi...
Totul-tot. Dacă vă spun!
Chiar şi suspine!
Ce, mai! Iarnă aşa cum se cuvine!
Noi - adică eu şi-a mea Vestire*, tot la pas, la pas, la pas,
Gânduri multe, mai serioase ori de pripas…
Când…se frâng din amorţire
Risipite-n vânt dintr-o clipire
Căci ia, stai, Arşag mă trage! Ce se-aude?
Ce se-aude?
Hai acolo grabnic, fugi, căci tufişul a prins viaţă!
E o lună cu minuni! Dar ia stai, minune nu-i!
E un fapt obişnuit*
Iaca un mâţ!
Deci tufişul a prins viaţă dintr-un plânset de pisoi!
Dar, pân' să pricepem bine ce se-ntâmplă cu ea, cu mine,
Dintr-un plânset de pisoi se făcură din unu…doi!



*****
Într- o notă mai serioasă, pun anunţul a doi pisoi ce-şi caută casă.
Nu-i musai să fie vastă!
Omul de i-o vrea trebuie să fie harnic [mai înainte de-a fi darnic ;) ], răbdător şi primitor… Şi nu în ultimul rând, să nu fie abandonator...

Pisoii promit dreaptă răsplată
După legea pisicească.
Făgăduiesc să va toarcă
Şi în zile reci să şadă
La picioarele lui Stăpân
Care este un om bun.


La anul şi la mulţi ani! Hai, nu prididiţi de mă sunaţi, de mâţe să vă interesaţi! Şi acasă să le luaţi! Mânaţi, măi! Şi anunţul lor îl publicaţi!







* A se citi astăzi, ora 7:30…
* A se citi nu Arţag, ci Madam Arşag.
* De se cheamă „abandon”…Abandon făcut de om….




[Asta este arma crimei…oricum, trebuie să recunosc, e mai mult decât o pungă ori un sac legat de gură...
Dar asta nu înseamnă că cel ce „i-a produs” pe aceşti mâţi are vreun strop de minte…]


Occupy Kitchen!!!






Promit să revin cu foto mai puţin pripite şi mai dichisite.


sâmbătă, 24 martie 2012

Sâmbăta asta am copt pâine



În casă se mai simte încă mirosul de pâine coaptă...
Iar starea mea sufletească, primenită într-un fel neaşteptat, compensează din plin efortul depus pentru frământarea aluatului.


Am căutat pe net şi am ales o reţetă de pe pagina retelemamei.ro, de aici.

Prima pâine a arătat după cum se poate observa mai jos, pregătită aluat-tavă de mânuţele mele (yes!:D):






Nu foarte aspectuoasă, însă extrem de gustoasă. 

Şi, după ce am mâncat(-o) de (/la) prânz, plină de orgolii şi fumuri brutăristice, mi-am zis că-i musai să dublez cantităţile indicate în reţeta de mai sus şi să frământ, dintr-un foc, două pâinici. With a little help from my friends, mai exact din partea uneltei de nădejde...

Căci mi-am amintit că undeva prin măruntaiele cămării dormita o maşină de făcut pâine care, după câteva tentative eşuate de prepare în casă a pitei de toate zilele, s-a trezit exilată pe cel mai înalt raft şi înconjurată de multe-muuulte obstacole ca să nu mai ştim de dânsa...

Ei, dar mai greu mi-a fost nu să frământ cu mâna prima cocă, ci să-mi croiesc drum către prinţesa moulinex exilată în turn...Aveam să-mi amintesc curând de ce ne fuseseră atât de mari supărările la adresa dânsei şi de ce ne-am despărţit urât...

Cum povesteam, dublez cantităţile, pun totul în maşină, îmi frec mâinile de mulţumire şi-o pornesc. A-hoi, Pită!... fără să mă gândesc însă că după ce am să apăs butonul "power" nu voi mai reuşi, cu niciun chip, să ajung la programul nr. 11 "frământare fără coacere". Turbata maşină, hămesită, mi-a înşfăcat aluatul şi-a început să-şi facă de cap cu el, înghiontindu-l şi încingându-l, de i se aburise gemuleţul mai ceva ca-n scena de dragoste din Titanic.

Mărturisesc că am intrat în panică, amintindu-mi de pietrele pe care le copsese în trecut...Taman coacerea îmi dorisem s-o evit şi tocmai de-o straşnică coacere părea c-o să am parte!

Ce să fac, ce să fac? Păi ce să fac?! Butonul "power" nu mai răspundea... Unplug să fac.


[...]

Iată-mă aşadar cu coca dintr-un kilogram de făină întinsă pe masă. Vlăguită şi moale ca după efortul intens la care fusese supusă.
Pusesem ulei de măsline. Zahăr brun. Iar acum, în tura doi, înlocuisem făina neagră de grâu cu una integrală de secară.

Era musai să frământ...
Să-mi mai risipesc astfel din ifosele de maestru brutar... 
De la un timp încolo mă cuprinsese parcă şi regretul că-n loc să mă apuc să răstorn casa cu susul în jos, tribut curăţeniei de primăvară, eu mă apucasem să coc pită... Dar, ca-n poveste, taman atunci când eram pe punctul de a ceda, răsturnând în coşul de gunoi parţial-omogenizatele, un umăr de nădejde mi-a devenit sprijin...şi uite aşa, am pregătit pâinea.


Ce-a ieşit? Cam asta:









Între timp m-am dumirit şi cum s-o iau pe prinţesa moulinex ca să facă ce-i spun eu, nu ce-o îndeamnă programul nr. 1 pe dânsa.


La ora la care gat aceste rânduri, prima pâinică este aproape isprăvită. Una din cele două de mai sus, cea cu măsline şi chimen, a fost şi ea degustată:









Motive suficiente pentru pregătirea pâinii în casă găsiţi citind articolul din gândul. Enjoy!
Cu prima ocazie încerc focaccia. Vă ţin la curent!

ps

Puteţi încerca să mă citiţi şi pe pagina europeanlawafternoonschool.blogspot.com