"Ann-Maria, sit down
Have you made up your mind by now?
No, there's no need to cry or reproach
You have tried so hard to take it easy
Ann-Maria, be true
Do you think you're the only one?
Ain't it better to have lost
Than never ever have been loved before
Ann-Maria, dance to the music and feel fine Mexico's
got love enough beneath each sombrero."
Într-un mojar plămădit din dorinţe, încerc în
unele zile să sfărâm singurătăţile-mi în
boabe mărunte…
Se poate să fac asta dăruindu-mi flori sau pur şi
simplu o pauză de două-trei minute în care să ascult, cu fereastra deschisă, adierea
ori secrete ciripii teribile ce răzbat din frunzişul primenit de dincolo de
geam.
Astăzi a fost rândul hatârului trandafir – aşa că
acum o minunăţie de flăcău îmi stă pavăză în calea tristeţurilor!
Deşi atunci când socot că-i neîncăpătoare pentru
agorafobiile mele de muşteriu îndelung chibzuitor, ezit să intru în florăria
din pasaj - ce-i drept că mă ispiteşte aproape-ntotdeauna şi la dus şi la-ntors
- astăzi voiam musai să-mi încep ziua truditoare sub ocheade de petale - aşa că
am intrat, strecurând-mă pe lângă celelalte două persoane dinăuntru…
Mi-am plimbat privirea peste vasele pline cu
flori – ehhh, n-au florăriile din
Bucureşti atâtea flori câte mi-aş cumpăra eu de chimirul mi-ar fi
neîncăpător! Şi am ales din priviri.
Dar exact atunci când voiam să-i spun firului meu
„Bine te-am găsit!”, o mână nesăţioasă, cu ceas auriu la încheietură, a umbrit
glastra, răscolind printre flori...
„Nu-i nimic” – mi-am zis în gând, mutându-mi
privirea pe tenişii lui… „oricum era înaintea mea…” Şi, cu tihna mea un strop
clătinată, am început să chibzuiesc rapid de mai e loc ori nu de-un dar floral...
[Zâmbesc…]
Iar loc era. Şi nici trandafirul meu nu fusese
sortit altcuiva.
Cum nu aveam nevoie de nicio garnisire specială
pentru străjerul meu împetalat, m-am gândit o clipă să rog să mi se permită a
plăti, peste rând, să pot pleca, dar n-am făcut-o. Mai ales că blânda doamnă
floristă m-a recunoscut şi m-a salutat înclinându-şi capul. [Blândei-doamne
i-am făcut loc în memoria mea aşa: se făcea că pasajul devenise sală de concert,
iar tu ori eu sau oricine altcineva puteam deveni pentru câteva minute dirijor
al unei orchestre adevărate! Toată lumea era mai frumoasă căci toţi ne mişcam
pe-aceeaşi muzică. Iar Blânda-doamnă, unind fir cu fir într-un buchet, cânta în
magazinul ei şi se unduia... ( Valsul nr. 2 al lui Şostakovici.)].
Nimic neobişnuit cu cel dintâi client… Dară
nesăţiosul…[Zâmbesc iară…]
După felul în care articula
cuvintele şi dacă n-ar fi fost ceasul de aur, m-ar fi păcălit pentru o clipă în
privinţa naţionalităţii sale…Iar „ţe-lo-fan”,
hai să fim drepţi, câţi dintre noi nu l-am putea confunda cu „xilofon”,
„diafan”, „cefalorahidian” ori …„cioban”?]
„Ăaa… Alţevaţe aveţi?”
„Altceva? Păi mai avem plasă şi ....” (am uitat eu
ce anume, hârtie parcă…)
„Da, da… puneţi plasă… Aia e …e… boschetăreală!”
arătând spre celofan.
Trei perechi de sprâncene s-au arcuit deodată –
ale mele, ale Blândei-doamne şi cele din spatele cortinei: „?!”
-„Ambalajul transparent?” – întreabă zâmbind
Blânda-doamnă…„Poftiţi!”. „36 de ron!”
-„35 cred că e foarte bine!” Iar înfrânatul
mental palmă rapid banii pe tejghea.
-„Vă rog! Face 36 de ron.”
„Cât costă plasa aia?!”
-„6 ron…”
-„Şi ce?! Ierburile alea?!”
-„Nu vă supăraţi, nu vă pot face reducere, eu
fiind un simplu angajat aici. Trebuie să dau socoteală la sfârşitul lunii
pentru produsele din gestiune” şi Blânda-doamnă îi recapitulă cu rapiditate
preţurile. „Dar, dacă vreţi, vă putem pune un bileţel de «La mulţi ani! din
partea noastră»” [Eu am zâmbit… Victorie!]
Caloianul n-a vrut… şi a plecat împodobit cu
trandafirii lui să vestească ploaia şi-n alte locuri la ceas aur în prag de
seară…
A pune la loc neorânduielile în mod corect, dar
totodată simplu şi decent este o artă.
Mai ales într-o lume precum cea a Bucureştilor în
care fiecare respirare a altuia e pricină de sfadă cu un seamăn.
Caloianul aduce ploaia. Să nu dezgropăm
Caloianul, ca pe-o secure de război, mai ales când lumile-s oricum învolburate
împrejurul nostru, iar de sus cad necontenit neinvocate ploi.
Înghesuită în colțul meu, i-am auzit mai întâi glasul apăsat şi foarte sigur - "Nu, nu-i aici mijlocul metroului!", apoi am şi văzut-o. Aprigă, cu fesul aproape pierdut de pe cap de-atâta nerăbdare, se strecura cu rapiditate printre călători.
"Ba aici e mijlocul metroului", i-a răspuns bunicul care, înghiontit de coatele puse pe arțag şi mereu pregătite de atac, ținea cu greu pasul cu mica cuceritoare de teritorii noi...
Şi goana a continuat, căci bunicul, pe post de paj credincios, n-a izbutit să găsească pricină de aşezat tabăra, fiind nevoit să-şi urmeze mica stăpână.
"Nu-i aici mijlocul metroului!"
"Ba aici e, tataie, mijlocul metroului!" [...]
Dacă nu m-aş fi grăbit să cresc prea repede, făcând loc în suflet fricilor, ezitărilor, atâtor şi atâtor convenţii, m-aş fi alăturat lor, în neașteptata călătorie spre centrul metroului...
Șotron. Arunc ciobul fără intenția de a nimeri un anume pătrat. Opt. Și sar, într-un picior, arzând etape. Și mă aplec pentru-a culege un rest de geam colorat ce, la un moment dat, a făcut și el parte dintr-o poveste. Îl strâng în pumn ca pe-un trofeu de preț și sper s-ajung, cu el ascuns în palma mea, la un liman. Și-apoi...Apoi să-l arunc în sus din nou...să cadă greu-ntr-un alt pătrat...să mă avânt, sperând. Neîncetând să cred.
Încă o dată pe-atât, ceea ce în iarna trecută am început, aștept să dau în pârg în anul ce va să vie, an pe care acum, la final de iulie, nu îndrăznesc încă, măcar cu gândul, să îl ating...să-l pipăi...
"[...] Gândurile cele mai frumoase rămân neexprimate, spunea Goethe. Actorul ar fi adăugat și faptul că judecăți de valoare exprimate rămân necunoscute sau cunoscute unui număr mic de oameni, care de multe ori nici nu le bagă-n seamă. [...]" (Ileana Vulpescu - Pe apa sâmbetei, Editura Tempus, 2009, p. 78)
