„-
Domnişoară, domnişoară! Nu aveţi 30 de bani să cumpăr un timbru?” m-a întrebat el,
înşiruindu-şi în palmă, ca dovadă cu greutate a insuficienţei lor, monedele al
căror număr mie mi-a părut prea mare pentru lăţimea ei.
Am ezitat preţ de o secundă, privindu-i în fugă
costumaţia atent studiată pentru activitatea pe care o desfăşura. Am ezitat
cunoscând vadul locului, dar şi chipurile de-acum mult prea familiare mie ale
celor care trăiesc pe seama altora, probabil de mai mult timp decât cel la vremea
căruia i-am aflat eu în miez de Bucureşti . Pe-al lui însă nu-l ştiam, dar
atitudinea cucernico-teatrală şi acel ceva specific celor care încearcă să îţi
smulgă un pol-doi, impresionându-te, m-au încredinţat că nu greşesc.
Am scos totuşi un leu şi i-am dat. Asemănarea cu
un cunoscut cântăreţ de cântece de petrecere şi de romanţe, dar şi rolul -
parcă desprins din Filantropica! – pe care îl juca m-au făcut să zâmbesc.
Împăturind hârtia m-a întrebat: „- Să vă dau rest?”
I-am răspuns la fel de serios: „Nu, nu-mi daţi! Păstraţi-i!”
Şi-a dus mâna la pălărie şi, înclinându-se, m-a
salutat ceremonios.
L-am căutat din priviri când mă întorceam, spre
seară, prin acelaşi loc. Mă aşteptam să îl întâlnesc, să îmi ceară bani pentru
un timbru, iar eu aveam pregătită, în acelaşi buzunar din care scosesem leul, o
replică. Dar nu l-am întâlnit. Şi nici în ziua următoare.
În schimb, în dimineaţa asta, după ce mototolită,
îmbufnată, călcată pe picior, întârziată şi asudată din pricina tipului de
călătorie cu metroul ce pare să devină regulă a metrorex-ului, alergam spre
birou, încercând să recuperez din acceleraţie ceasul în care am aşteptat pe
peron un tren în care să pot urca, l-am zărit stând aşezat pe marginea bordurii
din beton a gardului ce împrejmuieşte Muzeul Bucureştiului. Cu mină de
învăţător şi ani de bunic, scruta display-ul unui telefon mobil, de data asta
prea mic pentru lăţimea palmei ce-l ascundea. Intrat în rol, părea să pună la
cale o nouă reprezentaţie pentru care îşi păstrase însă acelaşi costum romanţat.
Se încrunta, apropia – depărta telefonul. Cert
lui nu-i ieşea. Dar oare nouă?
Fericită-norocoasă-aleasă ori poate singura care
m-am nimerit pe-acolo la momentul debutului, mă aud strigată: „- Domnişoară, domnişoară!”
Dar nu m-am oprit. Aveam de ales între a-l face
pe prestatorul de servicii neimpozitate să plătească pentru păcatele metrorex
ori a-l ignora.
Nu a părut să fie deranjat, ci cu sprinteneală de
tinerel şi-a-ncercat norocul cu cea ce îmi urma:- „- Domnişoară, domnişoară!”
Dar cum puterea exemplului e mare, nici această
domnişoară, călătoare probabil tot pe Magistrala 2, nu s-a oprit.
Eu încă mă întreb ce ar fi putut să-mi ceară -
să-i încarc cartela? Să-l las să sune un nepot utilizând telefonul meu? Câţiva
bănuţi pentru un bilet, el neavând cu ce să se întoarcă acasă după ce a trebuit
să vină de dimineaţă pentru un examen la plămâni la Colţea? Ori 30 de bani
pentru un timbru sec?
Cum omul pare să aibă un repertoriu variat sunt
şanse să nu aflu vreodată deşi sunt convinsă că am să îl mai întânesc.
Un lucru este însă cert. În spate la Statui,
locul s-a primenit.
