miercuri, 30 iulie 2014

Handicapul lipsei bunului-simţ


M-am întrebat deseori ce motive au pentru a proceda astfel cei ce aleargă spre lifturile destinate în primul rând persoanelor cu dizabilităţi, dar şi persoanelor aflate în situaţii care impun utilizarea lor în locul scărilor (de exemplu, persoane care au copii mici în cărucioare ori persoane care au coşuri cu cumpărături) .
Spaima din privirile acestor oameni de a-şi pierde locul, cuvenit parcă de drept, îi împinge să alerge către aceste lifturi imediat ce au păşit pe peron. Am asistat nu o singură dată la scene de iritare în faţa liftului deja prea ghiftuit. Dar şi aşa a fost aleasă aşteptarea în locul unui prea obosit urcuş per pedes.

Aveam în minte rândurile acestea de ceva vreme, dar am tot amânat. M-am hotărât însă astăzi în timp ce priveam din nou gunoiul „aşezat” de un „om” în fantele gurii de aerisire a unui astfel de lift cu destinaţie specială.
E a treia sau a patra zi de când privesc, în aşteptarea metroului meu către munci, hârtia mototolită şi priponită în carcasa gurii de aerisire. La doi paşi de un coş de gunoi.

Şi-am realizat că acesta trebuie să fie felul în care oamenii de mai sus, stăpâni pe picioarele lor, privesc acest tip de lift. 

Ce motive ai să te bucuri de un beneficiu născut dintr-o nevoie specială şi, cu siguranţă, dintr-o intensă şi continuă suferinţă?
Lenea? Cred că mai degrabă o crasă lipsă de decenţă.

A nu avea bun-simţ e o infirmitate, extrem de gravă, drept e, dar care însă nu dă dreptul la lift.


sâmbătă, 26 iulie 2014


"Iţi aminteşti, eram pe-acelaşi drum
Era demult sau poate e acum"



marți, 22 iulie 2014

Old songs


Ann Maria - LUV

"Ann-Maria, sit down
Have you made up your mind by now?
No, there's no need to cry or reproach
You have tried so hard to take it easy
Ann-Maria, be true
Do you think you're the only one?
Ain't it better to have lost
Than never ever have been loved before
Ann-Maria, dance to the music and feel fine
Mexico's got love enough beneath each sombrero."




Rebranding


 „- Domnişoară, domnişoară! Nu aveţi 30 de bani să cumpăr un timbru?” m-a întrebat el, înşiruindu-şi în palmă, ca dovadă cu greutate a insuficienţei lor, monedele al căror număr mie mi-a părut prea mare pentru lăţimea ei.

Am ezitat preţ de o secundă, privindu-i în fugă costumaţia atent studiată pentru activitatea pe care o desfăşura. Am ezitat cunoscând vadul locului, dar şi chipurile de-acum mult prea familiare mie ale celor care trăiesc pe seama altora, probabil de mai mult timp decât cel la vremea căruia i-am aflat eu în miez de Bucureşti . Pe-al lui însă nu-l ştiam, dar atitudinea cucernico-teatrală şi acel ceva specific celor care încearcă să îţi smulgă un pol-doi, impresionându-te, m-au încredinţat că nu greşesc.
Am scos totuşi un leu şi i-am dat. Asemănarea cu un cunoscut cântăreţ de cântece de petrecere şi de romanţe, dar şi rolul - parcă desprins din Filantropica! – pe care îl juca m-au făcut să zâmbesc.
Împăturind hârtia m-a întrebat: „- Să vă dau rest?”
I-am răspuns la fel de serios: „Nu, nu-mi daţi! Păstraţi-i!”
Şi-a dus mâna la pălărie şi, înclinându-se, m-a salutat ceremonios.

L-am căutat din priviri când mă întorceam, spre seară, prin acelaşi loc. Mă aşteptam să îl întâlnesc, să îmi ceară bani pentru un timbru, iar eu aveam pregătită, în acelaşi buzunar din care scosesem leul, o replică. Dar nu l-am întâlnit. Şi nici în ziua următoare.

În schimb, în dimineaţa asta, după ce mototolită, îmbufnată, călcată pe picior, întârziată şi asudată din pricina tipului de călătorie cu metroul ce pare să devină regulă a metrorex-ului, alergam spre birou, încercând să recuperez din acceleraţie ceasul în care am aşteptat pe peron un tren în care să pot urca, l-am zărit stând aşezat pe marginea bordurii din beton a gardului ce împrejmuieşte Muzeul Bucureştiului. Cu mină de învăţător şi ani de bunic, scruta display-ul unui telefon mobil, de data asta prea mic pentru lăţimea palmei ce-l ascundea. Intrat în rol, părea să pună la cale o nouă reprezentaţie pentru care îşi păstrase însă acelaşi costum romanţat.
Se încrunta, apropia – depărta telefonul. Cert lui nu-i ieşea. Dar oare nouă?
Fericită-norocoasă-aleasă ori poate singura care m-am nimerit pe-acolo la momentul debutului, mă aud strigată: „- Domnişoară, domnişoară!”
Dar nu m-am oprit. Aveam de ales între a-l face pe prestatorul de servicii neimpozitate să plătească pentru păcatele metrorex ori a-l ignora.
Nu a părut să fie deranjat, ci cu sprinteneală de tinerel şi-a-ncercat norocul cu cea ce îmi urma:- „- Domnişoară, domnişoară!”
Dar cum puterea exemplului e mare, nici această domnişoară, călătoare probabil tot pe Magistrala 2, nu s-a oprit.

Eu încă mă întreb ce ar fi putut să-mi ceară - să-i încarc cartela? Să-l las să sune un nepot utilizând telefonul meu? Câţiva bănuţi pentru un bilet, el neavând cu ce să se întoarcă acasă după ce a trebuit să vină de dimineaţă pentru un examen la plămâni la Colţea? Ori 30 de bani pentru un timbru sec?

Cum omul pare să aibă un repertoriu variat sunt şanse să nu aflu vreodată deşi sunt convinsă că am să îl mai întânesc.

Un lucru este însă cert. În spate la Statui, locul s-a primenit.
Nevolnici noi par să fi luat locul celor ce nu mai erau profitabili. Căci „[m]âna întinsă care nu spune o poveste nu primeştepomană.






marți, 15 iulie 2014

Old songs


“I've been crying today
Threw my memories away
Something died as I cried
For my broken souvenirs.
Can I reach for the sun
Find a place I belong
Now you're one of my broken souvenirs.”