Fără urme

Luminile se sting pe rând
Şi-afară brazii de Crăciun
ajung toiege...ajung scrum.
Un cerşetor adună crengi
Ce n-or s-ajungă la fereşti
Să-mpodobească a lui odaie...


E poate scris ca fumul lor înecăcios
Să îl trezească pe Hristos
Să-ntoarne faţa către ai lui
Ce sunt sărmani şi-ai...nimănui?
("Doamne, m-auzi?"...)
Dar Bunul Crist stă răstignit 
Iar lacrima i-a împietrit. Pe chip.
E-un Crist din ghips cu trup ciobit.
Şi nu va fi trezit de-un fum
al unui fost brad de Crăciun...


Cu băţul lui ca singur reazăm
Sărmanul se îndepărtează.
Zăpezi nu sunt, iar după el n-or să rămână urme...
Dar nici brazii.


Se sting luminile de la Crăciun
Iar pomii toţi - ofrande fumegânde 
deschide-vor cerurile poate...
Până la Naştere o mai trece un an
În care, uitând pe rând să fim mai buni,
Ne-om răstigni unii pe alţii de mai multe ori
cu gândul, vorba şi cu fapta noastră...


A fost cândva...demult Crăciunul.