Surprindere
Să îţi scoţi câinele afară, pentru un ultim pişu,
la plimbarea de seară. Să realizezi că de fapt ai şi tu nevoie. Să te-ntorci în
casă sau…? Să te păstrezi chiar nu poţi! E trecut de 10 jumătate… E târziu…
Cine poate să te descopere la o oră ca asta, pe o
alee aşa de retrasă?!
Laşi câinele liber, în voia lui, pentru ca tu să
îţi vezi, şi mai liber, de nevoile tale.
Din partea opusă venind, călcând cu grijă pe urmele
paşilor lăsaţi de ultima zi a lui martie, două umbre … Printre copaci înfloriţi…
Sub un cer încăpător pentru atât de multe stele… Umbrele - atente să nu zdruncine
drumul sub pas apăsat, să nu se scuture prea multe petale, c-ar fi păcat…
În afara unor glasuri - pretinzând felurite
drepturi – ce răzbat de pe la etaje, e linişte şi ne putem bucura de copacii
vizibil mai bogaţi în frunziş decât ieri.
De-aceeaşi buhă pe care o auzim seară de seară
prin locurile astea…De mâţele care s-au învăţat cu noi şi pe care acum nu le
mai speriem, considerându-ne fie de-ale casei, fie nedemne pentru a reprezenta
un pericol…
Dar, ia stai! Ce se aude? Să fi dat primarul
dispoziţie să se ude grădinile cu-ncepere de la-ntâi şi unii să fi furat
startul, pornind încă din seara asta aspersoarele cu care a fost dotat tot
sectorul?!
Mnea! Susurul e prea bogat, nu rarefiat, aşa ca
la stropitor! Sigur s-a spart vreo ţea….
Dar n-apuc să-mi termin gândul, căci dintre
maşini, un câine se repede fioros la noi. Apuc doar, somându-l aşa cum l-am
văzut eu pe Cezar că face, să întorc capul şi să descopăr şi sursa murmurului:
o moacă perplexă şi un trup care flexează brusc din genunchi.
Îmi întorc jenată privirea şi mă gândesc la
proprietarii maşinilor între care stătea pitită/iţită moaca şi care, mâine de
dimineaţă, călcând în belţi îi vor
înjura tot pe câinii fără stăpân…
Cum cu somarea à la Cezar nu sunt destul de
convingătoare şi, cum dulăul insistă să-mi guste din picioare, mă gândesc,
constrânsă fiind la rându-mi, şi la asomare…
Dar iată că neprevăzutul îşi spune din nou
cuvântul, iar umbra de lângă mine, cel mai adesea timidă, îngândurată şi cu
privirea în pământ, se încordează, se poziţionează şi se lansează, în primul
rând spre stupefacţia mea, apoi a dulăului şi în al treilea rând a moacei care,
cu pantalonii în vine, se-ndreaptă spre noi, încercând să salveze capul
patrupedului său de la separarea de corp. Căci Arşag a mea, tăncuşoară, pare să fie fină cunoscătoare într-ale luptelor de
stradă şi să se priceapă cum să-i pună la respect pe cei ce atentează la
integritatea fizică a celei de-a doua umbre a ei. Şi mai ales, la pudoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu