Uneori îmi place oraşul…
Ca-n dimineaţa asta când, grăbită să ajung la ţinta mea, am deranjat un mic
dejun frugal al unui grup de porumbei ce degusta-ntr-o margine de baltă seminţe
risipite de ploile de ieri...
Dintr-o maşină ori poate dintr-o cafenea cu uşi întredeschise se auzea,
întocmai ca acum mai bine zece ani, un Bryan Adams răguşit…
Pe străzi, oameni cuminţi.
Deasupra noastră, cer şugubăţ făcea negoţ cu nori aducători de ploi…
Aer curat… păreri de bine, de tihnit.
***
Alteori, cele mai dese, nu-mi place oraşul.
În vinerile mici, la doi paşi de noi, sunt omorâţi pomi.
Iar noi… ne resemnăm tăcuţi „dar ce-am putea oare noi face?!”
***
…
Vrajba drujbelor însemn dureros lasă-n sufletul meu, de parc-ar smulge de
acolo crengi crescute-n ani mulţi …şi mai apăsătoare simt acum, sub norii groşi
ce-au făcut scut deasupra noastră, tăcuta neputinţă la trecerea-n nimic a
falnicului trunchi…
Se taie pomi, pe-un pumn de bani, să facem loc teraselor… petrecerii nimicniciei
noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu