M-am întrebat deseori ce motive au pentru a
proceda astfel cei ce aleargă spre lifturile destinate în primul rând
persoanelor cu dizabilităţi, dar şi persoanelor aflate în situaţii care impun
utilizarea lor în locul scărilor (de exemplu, persoane care au copii mici în
cărucioare ori persoane care au coşuri cu cumpărături) .
Spaima din privirile acestor oameni de a-şi
pierde locul, cuvenit parcă de drept, îi împinge să alerge către aceste lifturi
imediat ce au păşit pe peron. Am asistat nu o singură dată la scene de iritare
în faţa liftului deja prea ghiftuit. Dar şi aşa a fost aleasă aşteptarea în
locul unui prea obosit urcuş per pedes.
Aveam în minte rândurile acestea de ceva vreme,
dar am tot amânat. M-am hotărât însă astăzi în timp ce priveam din nou gunoiul „aşezat” de un „om” în fantele gurii de aerisire a unui astfel de lift cu
destinaţie specială.
E a treia sau a patra zi de când privesc, în
aşteptarea metroului meu către munci, hârtia mototolită şi priponită în carcasa
gurii de aerisire. La doi paşi de un coş de gunoi.
Şi-am realizat că acesta trebuie să fie felul în
care oamenii de mai sus, stăpâni pe picioarele lor, privesc acest tip de lift.
Ce motive ai să te bucuri de un beneficiu născut
dintr-o nevoie specială şi, cu siguranţă, dintr-o intensă şi continuă suferinţă?
Lenea? Cred că mai degrabă o crasă lipsă de
decenţă.
A nu avea bun-simţ e o infirmitate, extrem de
gravă, drept e, dar care însă nu dă dreptul la lift.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu