Nu cred că gesturile şi atitudinile ce ţin de
normalitate şi de bun-simţ trebuie aplaudate.
Nu într-o ţară normală, cu oameni în general de
bun-simţ, care au învăţat sau au ştiut dintotdeauna să-şi respecte aproapele,
dar şi că atât timp cât ocrotesc şi întreţin toleranţa pot trăi frumos unii
alături de ceilalţi.
Dar în ţara noastră?
[…]
În dimineaţa asta, deşi destul de desprinsă de
stradă, amărâtă fiind de chestiuni personale ce mă ancorau şi aşezau cu
gândurile printre mărunţişurile vieţii mele, am prins un fragment de dialog
între două doamne ce se opriseră în urma mea. Doamnele, uimite până la
împietrire de sceneta ce se întrupa în faţa lor, discutau despre mine şi Arşag
şi despre ceea ce făceam eu atunci când ele m-au surprins cu privirea.
Strângeam după câine.
Mă şi întreb cum de le-am auzit, căci ultimul an
de când am întâlnit-o pe Arşag şi ne-am primit şi îngăduit una în viaţa celeilalte,
mi-a descoperit atât de multe părţi urâte ale naturii umane câte nu credeam/doream
să aflu într-o viaţă. Aşa că am fost
forţată să dezvolt un sistem de autoapărare în faţa oricărui atac verbal sau
non-verbal venit din partea străzii. Prin urmare, am devenit surdă.
De regulă, prin cartierul meu, un om care strânge
după câinele său – deşi, în mod declarat, toată lumea doreşte să se întâmple asta
cu regularitate! - primeşte din partea cetăţeanului ce îşi exercită neîngrădit
dreptul la libera exprimare a opiniilor ironii (gen "uite-o şi pe asta cu
punga la curu’ câinelui"), înjurături („bip, bip, n-ai hrăni un om!")
ori câţiva pumni în cap - şi trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pătimită fiind,
că se întâmplă şi de-astea.
Statu-quoul localo-administativ bucureştean ce
are la bază împrejmuirea - gardul, stâlpişorul şi bordura înaltă - te obligă să
îţi dezvolţi un adevărat sistem pentru a-i parcurge străzile în plimbare ori în
deplasare. Şi sistem avem şi eu şi Arşag, obligate de raţiuni ce ţin de laba
broaştei de pe creierul de primar să parcurgem kilometri pe betoane, căci spaţiile
special amenajate pentru câini lipsesc ori sunt la o aşa distanţă ce te face
mai degrabă să iei în calcul zborul pe lună.
Chiar aşa? Stăpâni de câini sau nu, vouă vă place
cum arată oraşul astă îngrădit mai ceva ca pe vremea împuşcatului cu garduri
de-o şchiopă, mai 'năltuţe ori de-a dreptul cazematice?
Cred că nu a existat băltoacă să nu primească gard din partea administraţiei. Cetăţeanule, cu excepţia cazului în care intri
în categoria nefericită a posesorului de câine, tu ai dreptul să stai pe iarbă!
[...]
Revenind la mirările matinale, nu cred că trebuie
să primesc şi nu aştept o medalie pentru că fac ceea ce ar trebui să facă orice
om: să nu murdărească locul în care trăieşte, iar dacă totuşi i se întâmple,
să-l cureţe.
Dar trebuie să recunosc că după bătaia pe care am
încasat-o pe stradă, în primăvară, pentru că Arşag a făcut, ÎN PUNGĂ, dar lângă
maşina nepotrivită a unui securist căruia democraţia i-a băgat în creieri ideea
drepturilor supreme, aprecierea doamnelor m-a încântat şi le mulţumesc!
De dimineaţă am întins însă pasul, prefăcându-mă
în continuare că sunt surdă, lăsându-le pe cele două doamne în urma mea. Am
luat cu mine bucuria plimbării de dimineaţă, dar şi pe cea a aprecierii sincere
venite din partea unui străin întâlnit pe stradă, apreciere a unui obişnuit gest
de decenţă civică.
Dar momentul frumos şi bucuria mea nu au durat
mult. Ciobănescul german cu care imediat ne-am întâlnit a grăit. Şi-a grăit şi Arşag.
Amândoi pe limba lor. Alţi cetăţeni încremeniţi în faţa posibilităţii încleştării
dintre doi giganţi.
Bucuria mea, balon de săpun spart.
„V-am spus eu, doamnă, câinele e câine, muşcă!”
Dar Arşag şi neamţul ei n-au muşcat. Şi drept e
că mai degrabă mi s-a-ntâmplat să văd oameni muşcând din oameni, decât câini
din câini.
PS
Omule, te rog, nu murdări oraşul nostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu