Un pas înainte de cumpăna nopții, o altă cumpănă se iscă din senin. Desprinsă de pe perete de vreun duh nevăzut, icoana s-a prăvălit către mijlocul odăii, cu ochii în pământ, oprindu-mi în loc pașii, născând întrebări care încă mă rod şi acum...Am cercetat atent cu privirea cuiul din perete, desperecheat de sensul lui...am cercetat şi inelul icoanei Mariei cu prunc...Şi nimic ... Ce semn e-acela când icoana își ia avânt de la locul ei, oprindu-se la picoarele omului care-i radiografiase tainele până nu de mult?
Neînțelegând, am făcut iarăși voia mea, așezând icoana în perete, făcându-mi loc apoi cu noile gânduri în brațe printre celelalte, şi adormind într-un târziu...
Pâna la noua cădere din noapte...m-am trezit...trezită sunt?
Nu...eu amân...
Icoanele plâng...icoanele se frâng, prăvălite la pământ...dacă nu acum atunci când?
Încă-ţi mai permiţi luxul de a-ţi da timp...cât?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu