Dylan...

"You're the one i've been lookinf for
You're the one that's got the key
But I can't figure out wether I'm too god for you
Or you're too good for me"

[...]

În cea mai mare parte a timpului...

"Most of the time

I’m clear focused all around

Most of the time

I can keep both feet on the ground

I can follow the path, I can read the signs

Stay right with it when the road unwinds

I can handle whatever I stumble upon

I don’t even notice she’s gone

Most of the time

Most of the time

It’s well understood

Most of the time

I wouldn’t change it if I could

I can make it all match up, I can hold my own

I can deal with the situation right down to the bone

I can survive, I can endure

And I don’t even think about her

Most of the time

Most of the time

My head is on straight

Most of the time

I’m strong enough not to hate

I don’t build up illusion ’til it makes me sick

I ain’t afraid of confusion no matter how thick

I can smile in the face of mankind

Don’t even remember what her lips felt like on mine

Most of the time

Most of the time

She ain’t even in my mind

I wouldn’t know her if I saw her

She’s that far behind

Most of the time

I can’t even be sure

If she was ever with me

Or if I was with her

Most of the time

I’m halfway content

Most of the time

I know exactly where it went

I don’t cheat on myself, I don’t run and hide

Hide from the feelings that are buried inside

I don’t compromise and I don’t pretend

I don’t even care if I ever see her again

Most of the time"

[lyrics source: here]

Duceață din petale de trandafiri

Desfătări de grădinar

Povestea dulceții mele din petale de trandafiri începe firesc, așa cum încep toate poveștile dulcețurilor din petale de trandafiri, cu a fost odată...

A fost odată o tufă de trandafiri. Deosebit de spinoasă, înțepa nemilos degetele oricui n-ar fi dovedit băgare de seamă atunci când s-ar fi aplecat asupra ei spre a-i culege florile...
Într-o zi, cineva a dischisit-o, a grijit-o de bube, a scos-o din mijlocul ierburilor rele și i-a arătat lumina și cerul, sprijinindu-i ramurile în atele, iar ea, tufa, drept răsplată pentru binele primit, a înflorit fără măsură, parfumând toată curtea cu o mireasmă căreia cu greu i-ar putea fi găsit ecou în cuvinte...

Odată  înfiripată în minte ideea dulceții, m-am documentat oleacă pe internet: aici și aici. Am ales rețeta cu suc de lămâie și am improvizat apoi, cantitatea mea de petale fiind probabil mai mare decât cea din rețetele de mai sus, după cum am evaluat cântărind grămada în mâini. Practic, am pus mai mult suc de lămâie și mai puțin zahăr, raportate la cantitatea mea de petale, ca un bucătar curajos, novator și iscusit ce sunt (cei care își amintesc cum am băgat eu la cuptor, împreună cu tava, și un suport cauciucat știu că nu glumesc, desigur... ).

În rest, pașii parcurși au fost identici celor recomandați în rețetele de mai sus: am cules petalele....

le-am spălat....

le-am frecat cu zahăr, le-am acoperit și le-am lăsat în așteptare; am pus pe foc zahărul, apa și sucul de lămâie...

după ce a fiert amestecul de mai sus, am adăugat petalele...

și am așteptat ca dulceața să fie gata, amestecând din când în când în cratiță, mai mult ca să am pricină de a zăbovi deasupra ei și de a inspira parfumul care efectiv te năucește și te îmbată.

Dacă aș putea trăi din ceea ce mi-ar oferi pământul, nu m-aș gândi de două ori ce drum am de ales...

Mai jos, dulceața :)

Vie

vie de viță sau viță de vie... :) cu cireșe la urechi

Încurcături

Grauri

Fiiiii-U!

Fiiiiiiiiiiiii-U!

...

Dimineața, soare în ferestre și sinfonie ciripie...

Așa înțeleg și eu - și primesc! - să-ți fie dat ghes a-ți pune tălpile goale pe podină, în pofida durerii de cap care te chinuie din miez de noapte, înfundându-ți creștetul dureros adânc în perne.

Lumina era atât de bună încât am fost la un pas de a sări peste obișnuita cană matinală cu cafea pentru a ieși mai întâi în grădină să mă bucur de fiecare frunză, de fiecare gâză, de fiecare nor din vată de zahăr, de fiecare sunet de care nu am parte în orașul din beton.

Păsăroaiele în privința numelui cărora m-am dumirit între timp - îs grauri!- pe lângă că-s tare cochete, mai sunt și mari și iscusite cântărețe!

Graurii, despre care cei din parte locului pomenesc cu obidă, dând din mână a pagubă,  căci le fac vinovate pe aceste înaripate de furtișagul boabelor de struguri, dar și de ocuparea fără drept și înfundarea cu cuib (mdeh...) a coșurilor de fum, îmi plac foarte mult și-mi sunt dragi! Încă o preferință - pe lângă cele legate de nuci și de tufe - ca să fiu socotită stranie de către vecinii mei bătrâni.

Îmi sunt atât de dragi păsăroii ăștia cu țârâit de gâză încât după ce le-am descoperit căsuca încropită la a mea șubrezită streașină, am înțeles că saceacul prăvălit de Moș Timp și de vremea rea care a permis găzduirea lor va mai avea de așteptat până să fie îndreptat și repus la locul lui...

I-am urmărit astăzi pe graurii vecini vreme de câteva ceasuri, până când Duhul Sfânt, pogorât pe pământ, și-a spus că-i mai înțelept pentru sufletele noastre să fim trimiși la ceasurile amiezei în odăile noastre, la hodină, nu cumva să cădem în ispita prea bunei vremi și să trudim prin ogrăzi.

Ploaia a amuțit cântecul graurelui vreme de trei ceasuri, cât timp stropii proaspeți și-au făcut de lucru, chiar de era zi de sărbătoare, în praful drumului...

Miroase acum a proaspăt și-a verde...

Au amuțit și glasurile oamenilor, ascunși în bucătăriile lor de vară, cu perdele la uși, să fie ferite de iscodiri obraznice de muște...

Am deschis fereastra și-am ascultat stropii repezi în liniștea unei ulițe rupte parcă din timp. Pe-aici, mașinile ce trec într-o zi pot fi numărate pe degetele de la o mână, iar eu nu am nimic a comenta împotriva acestei stări de fapt, dimpotrivă.

***
Graurii cu care împart casa mi-au amintit de-o cărticică a copilăriei mele, o cărticică cu coperți tari (era bună și pentru step...mdeh....minte de omuleț de 5 ani...): Familia Graur și Moș Paul.

Fuga

Există pe lume fugi bune și fugi rele. 

Mie mi-e dor astăzi de-o fugă precum erau cele pe care le făceam în copilărie... de ni se-mbujorau obrajii și ardeau dureroși... de simțeam că nu mai avem loc în coșul pieptului nici măcar pentru sferturi de respirări...

Mi-e dor de-o goană prin pădure... de vântul bun şi molcom de început de vară care știe să mângăie sprâncene şi să le descrunte...

De gâzele ce-şi văd cuminți de rostul lor...

Mi-e dor de-o fugă până la răspântia din mijlocul pădurii mele în care poate am să te-ntâlnesc...

...

În pauza mea de masă închid ochii şi ascult. Ascult vântul ce-mi intră prin fereastra întredeschisă în acest birou uitat de lume... ascult muzica... şi-mi las sufletul să alerge până la capătul lumii dacă aşa o simţi el...

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului?

Ieri dimineaţă, cum şedeam eu aşteptând cuminte şi fericită pe peronul metroului, cu flori în păr şi cu Jacques Salomé de mână, realizez că un domn cu mapă şi ecuson în piept se îndreaptă direct spre mine. Îl observasem cu câteva fracţiuni de secundă înainte studiind terenul şi alegându-mă din mulţime. Probabil i-am părut victimă sigură. 

Privindu-mă drept în ochi începe să-mi vorbească... eu, cu florile mele în păr, nu îl aud. Îi observ însă privirea studiată, tăioasă şi buzele arcuindu-se după cum a fost învățat să o facă.

Îi fac semn cu degetul - moment! -  să aştepte şi îmi scot lent căştile.

Derulează banda şi (probabil) reia povestea.... numele lui...fundaţia umanitară cutărică... strângem fonduri pentru copii.... iar astăzi îl ajutăm pe Dănuţ... deschide dosarul cu pozele copilului schilod şi mi le așază cum se cuvine sub ochi pentru ca efectul emoţional să fie năucitor...

Umanitarul intrase adânc în spaţiul meu personal aşa încât mi-am petrecut braţul peste abdomen pe post de scut... n-am vrut să fac pasul înapoi ca să nu ii transmit vreun mesaj greşit.

Îi spun "Regret... Atunci când fac donaţii prefer să aleg alte căi..."

Observ cum îşi strânge buzele şi simt cum răsfrânge asupra mea, prin cuvinte frumos ambalate, ghemuri de ură, înjurături şi toată energia lui negativă - "Foarte bine faceţi! O zi bună!".

Şi pleacă mai departe căutând pe cineva mai... soft....

Cine sunt cei care strâng fonduri "pentru copii" pe peronul metroului? Îi vedem adesea... Ne opresc adesea cerându-ne bani...

De ce paza metroului sau poliţia nu are nicio întrebare pentru ei?

Îmi amintesc bine una dintre figurile feminine cunoscute în branşă, care "lucra" preponderent pe peronul de la Universitate, dar pe care am întâlnit-o şi în sud... 

L-aş recunoaşte, cred, şi pe umanitarul de ieri... iar dacă ar fi să pun pariu aş zice că i-am zărit moaca la un moment dat în trenul CFR, activând tot în domeniul miciilor găinării, dar de alt gen.

Ghinion!

Ghinion!

Sau cum nu am câştigat 10000 RON

În urmă cu mai bine de cinci  ani deveneam abonat ORANGE şi căpătam în virtutea calităţii mele un număr de telefon numai al meu. Sau cel puţin aşa credeam eu.

Aveam însă curând să aflu că nu lucrurile nu stăteau chiar astfel...

Apăi, cred că nu am răspuns la telefon în cei peste zece ani de relaţionare contractuală cu VODAFONE cât am răspuns, în vreo trei ani, la numărul păstorit de portocalii.

Am răspuns, precum o secretară conştiincioasă, de Crăciun şi de Paşti, de Sfânta Maria şi de Anul Nou, cu alte ocazii mari, dar şi de fiecare dată când foşti colegi ori rubedenii mă sunau şi întrebau de dom’ Marian. M-am luptat ca un oştean credincios până şi cu cei de la firma de leasing de teamă ca dom’ Marian să nu cumva să se trezească cu vreo poprire pricinuită de confuziune.

Într-un final, obosită de atâtea tratative în van şi convinsă că poprirea de era să fie pusă era de-acum şi executată, am ajuns să mă lupt cu cei de la firma de leasing strict pentru liniştea mea; dar şi pe motiv de incapacitate de operare a unei simple baze de date din care trebuia eliminat un număr - al meu.

În timp, ajunseseră să-mi fie dragi şi mie toţi cei apropiaţi lui dom' Marian. Şi graiul lor specific jumătăţii de nord a ţării. Cum vedeam pe ecranul telefonului un număr necunoscut ştiam că trebuie să fie pentru dom’ Marian şi pregăteam discursul:

„Domnul: Domnu-i acasă?

Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.

Domnul: Dumneata spune-i c-am venit eu.

Feciorul: Nu pot, domnule.

Domnul: De ce?

Feciorul: E încuiată odaia”

[Căldură mare – I. L. Caragiale]

Timpul a trecut şi ceea ce îmi dorisem la început – ca lumea să ştie că domnu’ Pau şi-o schimbat numărul, iar eu nu sunt secretară – se întâmplase. Vestea se răspândise.

Apelurile telefonice oranj au ajuns să-mi fie destinate numai mie.

Mărturisesc că am simţit un soi de însingurare care m-a întristat atunci când am realizat că telefonul a încetat a mai suna în căutarea lui dom' Marian.

Se făcuse ordine. Lucrurile erau de-acum cunoscute de neamuri, creditori ce îşi revendicau achitarea unor rate bancare, colindători de an nou ori simplii prieteni şi cunoscuţi.

Până-ntr-o zi… când la numărul portocaliu s-a sunat luuuung:

 „     -      Alo?

-          Bună ziua! Caut firma [cutărică], a domnului Pau Marian…

-          Bună ziua! S-a mutat! Adică, n-o mai găsiţi la numărul acesta… De vreo patru ani… Acesta e NUMĂRUL MEU!

-          Hmmm… Şi nu aveţi nicio legătură cu dânsul? Nu ştiţi cum l-aş putea găsi? Eu sunt de la Telekom… ştiţi, a câştigat un premiu de [cred că îmi spune 10000 de roni… oau, atâta bănet! :D Mariane, suntem bogaţi! ] destinat persoanelor juridice…

-          Păi… nu ştiu… doar să încercaţi prin publicitate.

-          Ştiţi, nu putem! A fost o tragere la sorţi. Dacă nu-l găsim suntem obligaţi să dăm premiul următorului de pe listă.

-          [Hmmmm… Mariane, am răspuns atâta timp la telefoanele astea şi tu-mi faci una ca asta! Să pierzi tu câştigul nostru!] (Îmi fac curaj şi-i spun celui de la capătul firului:) Ştiţi, aţi putea să îmi daţi mie premiul…. (şi bat din gene, tehnica căprioară speriată, învăţată, tot cu ani în urmă, de la Miruna, sperând ca bătaia să ia calea undelor…)

-          [Râde] … Dar nu sunteţi persoană juridică! Dacă aţi fi fost, cu mare drag!

-          [mi-a trecut o clipă prin minte să-mi încerc norocul ori cu PFA-ul ori cu un «De unde ştiţi că nu-s?» , dar m-am răzgândit…  au şi glumele limitele lor…] Ei, glumeam… ce să zic, «Ghinion!» , vorba candidatului meu preferat…

-          [Râde] … Îmi pare rău!

-          Ei, mie îmi pare rău pentru câştigătorul dintâi….

-          [Pauză, dar intuiesc că ar vrea să a adauge ceva.]

-          [Prin urmare, ca să nu devină ciudat, socotesc că trebuie s-o scurtez] Numai bine!

-          Numai bine!”

Domnu' Marian Pau, de citeşti rândurile astea, fă bine şi sună-mă, domnule! E bine să-mi dai numărul nou, căci, nu-i aşa, nu se ştie niciodată! Uite, în după-amiaza asta puteam să îţi câştig 10000 RON...

Şi-n plus, după cât de drăguţă am fost cu toţi ai dumitale care n-au nimerit abonatu', cred că te-aş putea reprezenta cu încredere pe-acilea, prin Regat! :)

****

„Numele Pau Marian este un nume romanesc contemporan si este format din 2 cuvinte, Pau si Marian. Este un nume ce provine din partea de Nord a Romaniei, dar este folosit foarte des si in partea de Est a tarii. Contine mai multe vocale decat consoane, adica 4 consoane si 5 vocale si este un nume relativ melodios. Acest nume a fost cautat pe Internet de 52 de ori in ultima saptamana si de 225 ori in ultima luna.

[…]

Frecventa numelui

Exista 25050 persoane in Romania din 21,33 milioane care au numele Pau. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.117% din toata populatia Romaniei are acest nume.

Frecventa prenumelui

Exista 201000 persoane in Romania din 21,33 milioane care au prenumele Marian. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.942% din toata populatia Romaniei are acest prenume.

Frecventa numelui complet

Exista 705 persoane in Romania din 21,33 milioane care au numele complet Pau Marian. Acest lucru inseamna ca aproximativ 0.00331% din toata populatia Romaniei are acest nume complet.”

Sursa: aici

Bucurii la pas

Bucurii la tot pasul

Zilele frumoase sunt. La alegere…

Văd în depărtare, aşteptând la semafor, coada tăiată a dobermanului care totuşi putea trăda, chiar şi aşa, nerăbdarea de a ajunge odată în parc. Alături de el, o doamnă cam de statura mea, poate chiar mai mărunţică, cu părul grizonant.

În jeans, purtând o haină pe care eu am socotit-o a fi faină. Ţine cu mâna dreaptă de lesă o căţelandră de talie medie pe care, din tresăriri şi exprimare corporală am ghicit-o a fi fost cândva a străzii de care încă se teme.

I-am ajuns din urmă şi m-am bucurat tare de tot, preţ de câteva secunde, de ei trei. De culorile leselor frumos asortate, de blana curată şi strălucitoare a căţeilor care îmi arată cumsecădenia şi preocuparea Omului pentru ei. De energia bună eliberată şi de siguranţa pe care spatele drept al acestei femei o declara.

Trecem strada şi nimerim nepregătiţi, ca într-o altă lume, în talciocul improvizat pe trotuar, plin de oameni de la ţară care-şi strigau mărfurile pe nume şi pe care, am constatat eu, nu-i mai miră nimic, nefiind de altfel nimic de mirat în povestea pe care o povestesc.

Neguţătorii  toamnei rămăseseră fireşti...

Din mulţimea de oameni, fiecare pretinzând degrabă loc de trecere, vine din sens opus către noi o „femeie în etate”. Poartă pălărie cumpărată de la chinezi, fustă lungă de mers la biserică şi închinat la icoană pentru sănătate, ajutor şi iertare de păcate  şi, ca aspect general, e toată gri, întocmai cum pare să-i fie şi sufletul şi mintea.

Apuc să o văd strâmbându-şi gura, precum o jumătate de lămâie stoarsă între degete şi întorcându-se din tors, cu picioarele bine ancorate pe asfalt, să privească mai bine grozăvia – „una cu doi câini după ea”… „Duoamneeeee…”

Zâmbesc…. În dimineaţa asta, observator fiind, înţeleg că exact acesta este răspunsul de care astfel de oameni trebuie să aibă parte. Nicio vorbă. Nimic altceva. Poţi să încerci un dialog cu cineva care în locul naturaleţei chipului alege să-şi autoprovoace diformităţi fizice? Ca să nu mai pomenim de altele..

 În alte dimineţi în care eu eram "una cu câinele" şi astfel de priviri şi energii mi se înfigeau cu putere în spate nu m-am putut preface că totul este bine ...că nu am observat...

„Nu-i nimic… nu-i nimic … mergi frumos… doar nu vrei să mă superi?” Şi-apoi, ca pentru mine special, Doamna în jeans le-a spus prietenilor ei „v-am spus că nu trebuie să-i băgăm în seamă… noi mergem pe drumul nostru…”.

I-am iubit instantaneu pe toţi trei.

Şi ziua mea a fost frumoasă.

***

Dacă am întâlni-o în tramvai ori în metrou, „femeia în etate” cu pălărie gri şi fustă de mers la biserică ar pretinde, în schimbul părului ei alb, loc de stat jos, dar şi respect.

Figura ei mi-era cumva cunoscută şi, răsfoind gazetele de pe net, îmi dau seama şi de ce. O recunosc în fiecare dintre cei care duminică seară au strigat la Universitate „Jos Băsescu”. Acelaşi chip cu al ei îl are şi pensionarul care-a lovit o jurnalistă în timpul plimbării de la Cotroceni.

Dar şi pensionarul care m-a lovit pe mine cu pumnii în cap pentru ca apoi să folosească ca argument în apărare venele şi inima lui slabe…

Da, cred că trebuie să ai o inimă slabă şi mică, în care să încapă prea puţin atunci când în mod absolut gratuit te crezi îndreptăţit să îl spoieşti pe cel de lângă tine cu dispreţul tău.

Fără vreo pretenţie de a mă apuca să le fac vreo judecată nu pot să nu mă întreb, oarecum cu teamă, ce mare rău să se fi petrecut în vieţile acestor oameni încât ei au cedat în faţa urâtului şi a răului?

Momentele frumoase, baloane de săpun

Nu cred că gesturile şi atitudinile ce ţin de normalitate şi de bun-simţ trebuie aplaudate.

Nu într-o ţară normală, cu oameni în general de bun-simţ, care au învăţat sau au ştiut dintotdeauna să-şi respecte aproapele, dar şi că atât timp cât ocrotesc şi întreţin toleranţa pot trăi frumos unii alături de ceilalţi.

Dar în ţara noastră?

[…]

În dimineaţa asta, deşi destul de desprinsă de stradă, amărâtă fiind de chestiuni personale ce mă ancorau şi aşezau cu gândurile printre mărunţişurile vieţii mele, am prins un fragment de dialog între două doamne ce se opriseră în urma mea. Doamnele, uimite până la împietrire de sceneta ce se întrupa în faţa lor, discutau despre mine şi Arşag şi despre ceea ce făceam eu atunci când ele m-au surprins cu privirea. Strângeam după câine.

Mă şi întreb cum de le-am auzit, căci ultimul an de când am întâlnit-o pe Arşag şi ne-am primit şi îngăduit una în viaţa celeilalte, mi-a descoperit atât de multe părţi urâte ale naturii umane câte nu credeam/doream să aflu într-o viaţă.  Aşa că am fost forţată să dezvolt un sistem de autoapărare în faţa oricărui atac verbal sau non-verbal venit din partea străzii. Prin urmare, am devenit surdă.

De regulă, prin cartierul meu, un om care strânge după câinele său – deşi, în mod declarat, toată lumea doreşte să se întâmple asta cu regularitate! - primeşte din partea cetăţeanului ce îşi exercită neîngrădit dreptul la libera exprimare a opiniilor ironii (gen "uite-o şi pe asta cu punga la curu’ câinelui"), înjurături („bip, bip, n-ai hrăni un om!") ori câţiva pumni în cap - şi trebuie să mă credeţi pe cuvânt, pătimită fiind, că se întâmplă şi de-astea.

Statu-quoul localo-administativ bucureştean ce are la bază împrejmuirea - gardul, stâlpişorul şi bordura înaltă - te obligă să îţi dezvolţi un adevărat sistem pentru a-i parcurge străzile în plimbare ori în deplasare. Şi sistem avem şi eu şi Arşag, obligate de raţiuni ce ţin de laba broaştei de pe creierul de primar să parcurgem kilometri pe betoane, căci spaţiile special amenajate pentru câini lipsesc ori sunt la o aşa distanţă ce te face mai degrabă să iei în calcul zborul pe lună.

Chiar aşa? Stăpâni de câini sau nu, vouă vă place cum arată oraşul astă îngrădit mai ceva ca pe vremea împuşcatului cu garduri de-o şchiopă, mai 'năltuţe ori de-a dreptul cazematice? Cred că nu a existat băltoacă să nu primească gard din partea administraţiei.  Cetăţeanule, cu excepţia cazului în care intri în categoria nefericită a posesorului de câine, tu ai dreptul să stai pe iarbă!

[...]

Revenind la mirările matinale, nu cred că trebuie să primesc şi nu aştept o medalie pentru că fac ceea ce ar trebui să facă orice om: să nu murdărească locul în care trăieşte, iar dacă totuşi i se întâmple, să-l cureţe.

Dar trebuie să recunosc că după bătaia pe care am încasat-o pe stradă, în primăvară, pentru că Arşag a făcut, ÎN PUNGĂ, dar lângă maşina nepotrivită a unui securist căruia democraţia i-a băgat în creieri ideea drepturilor supreme, aprecierea doamnelor m-a încântat şi le mulţumesc!

De dimineaţă am întins însă pasul, prefăcându-mă în continuare că sunt surdă, lăsându-le pe cele două doamne în urma mea. Am luat cu mine bucuria plimbării de dimineaţă, dar şi pe cea a aprecierii sincere venite din partea unui străin întâlnit pe stradă, apreciere a unui obişnuit gest de decenţă civică.

Dar momentul frumos şi bucuria mea nu au durat mult. Ciobănescul german cu care imediat ne-am întâlnit a grăit. Şi-a grăit şi Arşag. Amândoi pe limba lor. Alţi cetăţeni încremeniţi în faţa posibilităţii încleştării dintre doi giganţi.

Bucuria mea, balon de săpun spart.

„V-am spus eu, doamnă, câinele e câine, muşcă!”

Dar Arşag şi neamţul ei n-au muşcat. Şi drept e că mai degrabă mi s-a-ntâmplat să văd oameni muşcând din oameni, decât câini din câini.

PS

Omule, te rog, nu murdări oraşul nostru!

Blănoase

Pentru adopţie

Blănoase

Uneori sunt tristă…

Mă lipesc de peretele rece şi îmi las gândurile să zboare către curtea mea de la bloc… Acolo unde mă plimbam liberă alături de cei doi prieteni ai mei, Ciocolate şi Ion. 

Au trecut multe luni de când nu mai ştiu nimic de ei… Pe Ion l-au prins cel dintâi - mai mulţi bărbaţi l-au alergat până ce nu a mai putut fugi … În cele din urmă, un laţ lung şi rău îi petrecea gâtul. Nu mi-a venit să cred! Eu reuşisem să fug şi să mă ascund.

S-a zbătut să scape, dar laţul cu care fusese prins se strângea şi mai tare în jurul gâtului lui… Ion plângea, urla şi îi ruga să îl lase… plângeam şi noi în spatele tufişurilor unde ne ascunseserăm.

Dar ei râdeau şi se arătau atât de mulţumiţi de ceea ce făcuseră. Fireşte că nu l-au lăsat...

L-au aruncat într-o cuşcă, o uşă s-a închis apoi şi nu l-am mai revăzut niciodată pe Ion.

Din ziua aceea, păstrez o ultimă imagine cu el – cu botul numai o rană şi plin de sânge.

Despre ziua în care m-au prins pe mine prefer să nu îmi amintesc. După cum prefer să nu îmi amintesc nimic nici despre locul în care am fost dusă şi pe care unii oameni îl numesc "lagăr al morţii".

Nu ştiu dacă a trecut mult timp sau puţin până ce am fost luată de acolo şi urcată într-o maşină fără a şti însă ce va fi cu mine ori unde voi fi dusă. Vedeam atâţia câini în jurul meu târâţi spre o cameră pe care toţi o simţeam a fi a morţii.

Mirosul locului pe care-l părăseam, frigul cumplit, apa rece, urletele celorlalţi câini, spaima de moarte şi moartea însăşi m-au făcut să vreau să uit şi să nu-mi mai amintesc niciodată de locul acela.

Am ajuns apoi la Dog Town.

După cum puteţi vedea, sunt bine îngrijită şi nu-mi lipseşte nimic.

Nimic în afara stăpânului după care am tânjit mereu şi pe care m-aş bucura atât să-l am! Un stăpân, da… Şi o curte, indiferent cât de mică, pe care să o apăr.

Numele meu este Blănoase. Şi vreau să ştii că uneori sunt tristă… Dar alteori nu mă gândesc decât la tine, aşa că stau cu privirea ţintuită pe poartă pentru că ştiu că într-o zi vei veni să mă iei acasă.

********

Blănoase

Femelă, metis, cu părul lung, în vârstă de 7-8 ani, sterilizată.

A trăit liberă pe stradă toată viaţa ei, iar din decembrie, anul trecut, se află în îngrijirea Adăpostului Dog Town.

În cazul în care eşti convins că îţi doreşti acest câine, eşti convins că îi poţi asigura cele necesare traiului (este de talie medie spre mare), nu eşti râzgândibil din fire, nu consideri adopţia unui câine un moft, ai disponibilitatea necesară şi niscaiva răbdare, cere informaţii despre Blănoase la Dog Town.

Blănoase nu trebuie ţinută în lanţ, trebuie adăpostită atât pe timpul iernii, cât şi al perioadelor caniculare. În rest, nu este deloc pretenţioasă şi îţi poate oferi zilnic porţii mari de iubire şi de recunoştinţă.

Este obligatorie încheierea unui cu contract de adopţie.

UPDATE:
Pe Blănoase o găsiţi şi pe Facebook, aici.