...abătutu-mi-am pasul.
Ploaia a bătut astăzi copacii până ce nu a mai avut ce să scuture...le-am auzit tânguirea, le-am fost martor tăcut plânsului...
Frunzele zemuite, așternute de-a valma pe caldarâm, se-agățau de fiecare pas, sperând să fie adunate de jos, din drum, purtate, poate, înapoi spre primăvara. Am rezistat ispitei de-a aduna cât mai multe, buchet, a le scutura de stropii lași și reci și a le lua cu mine, știind cât de adânc ar fi avut să mă pătrundă durerea lor...știind cât de departe de mine, de noi este primăvara...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu