Spovedanie închipuită

În cetate s-a stârnit din senin un vânt

ce-mprăştie, fără selecţie, mirosurile

din trecut, dar şi cele ce ale celor ce încă mai sunt...

Aşa-i, trebuie că seceta sufletească 

are a-l duşmăniei parfum...

Altfel nu îmi explic cum atâţia şi atâția, ce-n faţă 

ne râd, put.

[...]

Citesc pe-un bilet de-adio o "scuză"

Şi mă-ncrunt, căci parcă mă văd, în rând,

la Judecata tuturor, spunând:

"Regret, Doamne,
Acceptă-mi scuzele...

Constată prescrierea faptelor mele

şi ignoră ridicarea ilegală în ale mele gânduri

a atâtor şi-atâtor construcţii,

ce au umbrit zidirile tale!

Scuză-mă, Doamne! Amin şi... mersi!"