Când nu vii,

uit măsura clipei,

iar timpul îmi pare

a se lăsa sorbit ca o ultimă firimitură

de pe buza unui îndelung flămânzit.

Când nu vii,

amorțesc şi nu pot să te strig,

mi-e frig şi mă tem de umbrele grele

din odaie...

dar şi de cele 

ce izbucnesc din lada cu secrete 

din cel ungher al sufletului

în care încă n-ai privit.

Când nu vii,

neprezenţele înfloresc rele

ca nişte flori de mucegai

pe colţul senin al cerului 

ce mi l-ai dăruit.

Când nu vii,

eu nu am cum să fiu.

Să nu mă mai laşi singură...niciodată...

mi-e frică de-ntuneric...

mi-e frică de abisul

ce se iscă în mine 

ori de câte ori glasul tău a amuţit.