Bătrânul şi metroul în oraşul temerilor

Counting Crows - Mrs Potter's Lullaby

Îmi propusesem să scriu despre diminețile la metrou în fiecare zi, cred, de când m-am întors acasă...și probabil în restul zilelor dinainte de a pleca peste mări şi țări.
Aşa că, iată-mă!
N-aș îndrăzni să mă grăbesc a scrie negru pe alb că trăim, pentru că în capitala noastră dragă nu trăiești, ci, de nu te-a biruit una-alta, să zicem că exiști. Revenind, am să scriu, prin urmare, că locuim. Într-un oraș în care, de când pui piciorul afară din casă (şi uneori, chiar în propria casă...), trebuie să te ferești. De omul pe care-l găsești dormind pe scările blocului. De șoferi şi semafoare. De mizeriile de pe trotuare, dar şi de ceea ce-ți pică, nu din cer, ci de undeva de mai aproape, dacă ai noroc, numai pe straie. De bălţi. De oameni... De...
O astfel de dimineață a fost şi asta.
După ce am supraviețuit semaforului intermitent montat, până la finalizarea lucrărilor la vestitul mall din Berceni, pe o străduță nu mai lată de trei pași, străduță ce ar trebui să devieze fluxul de mașini spre Șoseaua Olteniței, mi-am continuat drumul spre munci. Ocolind voinicește șantierul. Rugându-mă în gând să nu mă lase inima la auzul strigătelor uneia dintre balaoacheșele care se ocupă cu comerțul stradal în zonă: "Țigări!!!!!! Țigări!!!!"
Câţiva adormiţi s-au trezit fix într-un studiu de caz pentru "Disciplina în construcţii", pomenindu-se cu o umbră mare, hidoasă ce se pogora din ceruri deasupra capetelor lor. Nu, nu! Americanii nu filmau Independence Day! Doar muncitorii care încearcă să dea gata pasajul Sun Plaza garau, pe calea aerului, niscaiva utilaje. Locația, zonă pietonală intens circulată şi desigur neîmprejmuită, era propice manevrelor...experimentului? Nu, desigur...sunt convinsă că știau exact ce fac pe-acolo! Treziți brusc din adormire, oamenii şi-au îndesat capetele între umeri şi, făcându-şi câteva cruci cu limba în gură, au mulțumit tot cerului din care se ivise năpasta că scăpaseră cu viață.
Şi ei şi eu ne îndreptam tot într-acolo. Gura de metrou Piaţa Sudului.
Scot cartela şi dau s-o introduc în aparat. Dar, ce se întâmplă? Incitate de vuietul trenului în tunel ce vestea apropierea, câteva gospodine m-au placat ca la rugby, aruncându-mă din poziţia cap de linie, taman la coada cozii, înainte de a apuca să spun ceva despre ...creaţie.
"Zen! Zen! Zen!"...şi am plusat cu câteva fragmente din Oliver Shanti pentru liniştirea spiritului războinic.
Ha, ha, haaaaaa! Dar ce-mi văd ochii? Metroul a plecat aproape gol din staţia Piaţa Sudului, lăsând jumătate dintre plătitorii de cartelă cu buza umflată, pe marginea peronului. Se grăbea poate înspre greva de mâine, dar mai ales pentru că venea tare din spate, la peste patru minute distanţă (ora de vârf, mdeh, sîc!) "o altă garnitură". Printre păgubiţii de timp, şi gospodinele mele - mărturisesc că nu mi-am putut stăpâni un zâmbet sadic.
Şi, cum ziceam, trec cele patru minute şi, metroul soseşte. Ne-ngrămădim să apucăm să urcăm că niciodată nu poţi să ştii cum le e vrerea angaţilor de la metrou. Noi, călătorii, ne facem culcuş din ce în ce mai strâns unii într-alţii pe măsură ce staţiile se scurg. Nimeni nu coboară, mulţimi urcă.
Punctul critic - Piaţa Unirii.


" - Avansaţi! Avansaţi! Avansaţi, vă rugăm frumos!
- Nu mai insistaţi că nu mai e loc!"


Nu mai e loc pentru că toată lumea stă ciorchine pe uşă cu teama în suflet că "nu o să apuce să coboare". O doamnă în vârstă încolăceşte bara din dreptul uşii. Ptiii, basca mă-sii, noi acu' de ce ne ţinem?
La Universitate niciunul dintre cei postaţi în uşă nu s-ar mişca pentru a face loc celor ce nu numai că îşi doresc să coboare, dar chiar e musai să facă asta. La fel şi doamna care, dintr-o dată musteşte de energie şi ţine piept valului de călători doritori să scape din strânsoare.


În fine, reuşesc să ...mă dau jos...Fiu...de data asta nu mi-au rupt ciorapii!
În graba mea, reuşesc să observ că pe peron, mai nimeni nu-şi doreşte să se urce în metroul nostru. Destul de gol, de-acum...

Sunt mai bătrână cu câţiva ani şi mi-a reuşit chestia asta într-o singură dimineaţă!

Şi-mi amintesc brusc de îndemnurile domnului primar general despre care am să vă povestesc altădată. Până atunci - păstraţi-vă zen în oraşul temerilor.