A-nceput a ploua aproape imediat ce ai plecat. Cu stropi pârguiţi şi grei, ce m-aplecau mai mult şi mai mult în mine, sortindu-mi iarăşi ziua gândurilor...
Am socotit mai înțelept atunci a mă întoarce-n visul meu alb-negru dinspre zori...Plin de tăceri...
A-mi aşeza umbra, cuminte, lângă a ta...
N-am să spun nimic...n-am să te tulbur...am să marchez, poate, doar urmele trecerilor în nisipul fin ce se scursese, printre fire, din buzunarul cămășii dumitale atunci când te-ai aplecat pentru a-mi culege ultimul mac...
Habar nu am de ce, la agapa la care mă lăsasem purtată, m-ai privit doar pe-ascuns...ascunzându-ne lumii în spatele tăcerilor nedeslușite de mine...
Iar stângăciile-mi au fost acoperite doar cu liniştile calde ce mi le dăruiseși pân-atunci...
[...]
La ce bun parfumul câmpului, luna, restul minunilor, de vorba-ţi rămâne nerostită mie?
Te-aş putea numai privi în restul timpului ce ne-a fost dat fără a-ţi putea spune măcar o dată că sunt fericită?
[...]
Am stins în lumina unei zile noi, dimpreună cu lampa de veghe, uitată aprinsă peste noapte, amintirea celei dintâi agape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu