"Ann-Maria, sit down
Have you made up your mind by now?
No, there's no need to cry or reproach
You have tried so hard to take it easy
Ann-Maria, be true
Do you think you're the only one?
Ain't it better to have lost
Than never ever have been loved before
Ann-Maria, dance to the music and feel fine Mexico's
got love enough beneath each sombrero."
„-
Domnişoară, domnişoară! Nu aveţi 30 de bani să cumpăr un timbru?” m-a întrebat el,
înşiruindu-şi în palmă, ca dovadă cu greutate a insuficienţei lor, monedele al
căror număr mie mi-a părut prea mare pentru lăţimea ei.
Am ezitat preţ de o secundă, privindu-i în fugă
costumaţia atent studiată pentru activitatea pe care o desfăşura. Am ezitat
cunoscând vadul locului, dar şi chipurile de-acum mult prea familiare mie ale
celor care trăiesc pe seama altora, probabil de mai mult timp decât cel la vremea
căruia i-am aflat eu în miez de Bucureşti . Pe-al lui însă nu-l ştiam, dar
atitudinea cucernico-teatrală şi acel ceva specific celor care încearcă să îţi
smulgă un pol-doi, impresionându-te, m-au încredinţat că nu greşesc.
Am scos totuşi un leu şi i-am dat. Asemănarea cu
un cunoscut cântăreţ de cântece de petrecere şi de romanţe, dar şi rolul -
parcă desprins din Filantropica! – pe care îl juca m-au făcut să zâmbesc.
Împăturind hârtia m-a întrebat: „- Să vă dau rest?”
I-am răspuns la fel de serios: „Nu, nu-mi daţi! Păstraţi-i!”
Şi-a dus mâna la pălărie şi, înclinându-se, m-a
salutat ceremonios.
L-am căutat din priviri când mă întorceam, spre
seară, prin acelaşi loc. Mă aşteptam să îl întâlnesc, să îmi ceară bani pentru
un timbru, iar eu aveam pregătită, în acelaşi buzunar din care scosesem leul, o
replică. Dar nu l-am întâlnit. Şi nici în ziua următoare.
În schimb, în dimineaţa asta, după ce mototolită,
îmbufnată, călcată pe picior, întârziată şi asudată din pricina tipului de
călătorie cu metroul ce pare să devină regulă a metrorex-ului, alergam spre
birou, încercând să recuperez din acceleraţie ceasul în care am aşteptat pe
peron un tren în care să pot urca, l-am zărit stând aşezat pe marginea bordurii
din beton a gardului ce împrejmuieşte Muzeul Bucureştiului. Cu mină de
învăţător şi ani de bunic, scruta display-ul unui telefon mobil, de data asta
prea mic pentru lăţimea palmei ce-l ascundea. Intrat în rol, părea să pună la
cale o nouă reprezentaţie pentru care îşi păstrase însă acelaşi costum romanţat.
Se încrunta, apropia – depărta telefonul. Cert
lui nu-i ieşea. Dar oare nouă?
Fericită-norocoasă-aleasă ori poate singura care
m-am nimerit pe-acolo la momentul debutului, mă aud strigată: „- Domnişoară, domnişoară!”
Dar nu m-am oprit. Aveam de ales între a-l face
pe prestatorul de servicii neimpozitate să plătească pentru păcatele metrorex
ori a-l ignora.
Nu a părut să fie deranjat, ci cu sprinteneală de
tinerel şi-a-ncercat norocul cu cea ce îmi urma:- „- Domnişoară, domnişoară!”
Dar cum puterea exemplului e mare, nici această
domnişoară, călătoare probabil tot pe Magistrala 2, nu s-a oprit.
Eu încă mă întreb ce ar fi putut să-mi ceară -
să-i încarc cartela? Să-l las să sune un nepot utilizând telefonul meu? Câţiva
bănuţi pentru un bilet, el neavând cu ce să se întoarcă acasă după ce a trebuit
să vină de dimineaţă pentru un examen la plămâni la Colţea? Ori 30 de bani
pentru un timbru sec?
Cum omul pare să aibă un repertoriu variat sunt
şanse să nu aflu vreodată deşi sunt convinsă că am să îl mai întânesc.
Un lucru este însă cert. În spate la Statui,
locul s-a primenit.
“I've been crying today
Threw my memories away
Something died as I cried
For my broken souvenirs.
Can I reach for the sun
Find a place I belong
Now you're one of my broken souvenirs.”
Te trezeşti greu, mai obosit ca-n urmă cu câteva ceasuri când, în fine, ai-adormit. Pui de-o cafea şi-n timp ce ea, încet în cană picura, aştepţi, şezând cuminte pe o băncuţă, pe margine la lumea ta... Nu cea din visul sumbru care peste noapte te-a umbrit!
Te uiţi la "Vremea", just in case... Edificat, cum șanse mici ploii s-au dat pentru această dimineață, iei din dulap jacheta ta din catifea.
O-mbraci şi-apoi, cu câinele la taifas, iei, ca-de-obicei, străduțele la pas.
Zece minute... cincisprezece...
Câinele nu prea ţi se grăbeşte...
De sus, o ploaie deasă, iscată din seninul meteorologului trăznit, se-ndeasă...
Te-ndreptă - spre casă! -, deşi te-apleacă.
Sacoul ploaia cu nesaţ o absoarbe.
Tocmai te resemnai - eşti aproape!
când, pasul vigilent în alte dăţi, se-nfige adânc într-un ... noroc... Ce nu e mic deloc! Noroc, plouat şi el, poate mai mult ca tine. Scrâşneşti din dinţi şi cauţi din priviri o baltă - doar ai promis că la Loto nu vei mai juca niciodată!
Aproape că te-ai lepădat de el când, de sus, auzi un zgomot de tub stors: o dâră albă, suficient de însemnată, împodobește mâneca ce altădată era fără pată.
Noroc după noroc, de pe jos şi din cer - ce aş putea eu să mai cer?!
Plouat şi de noroc însemnat, sigur voi avea o zi de neuitat!
PS
Noi adunăm norocul cu punguţa. Ca să nu ne iasă vorbe, da?
"Middle eight
Oh where did the blue sky go?Oh why is it raining so?It's so cold I can't sleep tonightEverybody's saying everything is alrightStill I can't close my eyesI'm seeing a tunnel at the end of all of these lightsSunny days, where have you gone?I get the strangest feeling you belong Why does it always rain on me?"
"Să-ţi tunzi sau să nu-ţi tunzi singur câinele?". Iată o întrebare!
Dacă pui în primul rând la socoteală curățenia pe care trebuie să o faci după tuns şi spălat, cu certitudine, răspunsul este "NU!". În acest caz, decizia de a duce câinele la cosmetică canină se dovedește a fi cea mai înțeleaptă.
Dar dacă acest neajuns nu vă sperie şi dacă blănosul trebuie tuns periodic - fie pentru că așa impune standardul, fie pentru că altfel i-ar fi verile poveri prea grele de dus - vă puteţi însă gândi la un moment dat să vă ocupaţi de unii singuri de această sarcină.
În sine, un tuns şi un spălat nu reprezintă niște cheltuieli exorbitante. Prin urmare, argumentul decisiv pentru a lua foarfeca în mâini nu ar trebuie să-l reprezinte economiile lui Zgârie-Brânză. De exemplu, la ultima sesiune de coafat, am lăsat în casieria cabinetului undeva în jurul a 120 ron. Tuns, spălat, tăiat gheare şi altele mai intime despre care nu pomenim mai multe. Şi probabil aş fi continuat să plătesc cu regularitate pentru acest serviciu dacă nu aş fi avut parte de "un accident". Dar nu despre asta am de gând să vă povestesc acum.
Aşa că iată-mă în preajma iminentului moment al tunsului...
Nenumărate filmulețe publicate pe internet te-nvaţă ce şi cum şi-ţi fac curaj că ai să poţi şi tu croi cărare cu maşina de tuns prin blana câinelui.
După o atentă cercetare de piață, mă hotărâsem să achiziționez, întru bibilirea Arşagului, o frumoasă şi bună mașină de tuns, marca Andis, pe care am găsit-o aici. Din păcate, nu o aveau în stoc, iar eu mă grăbeam aşa că am renunţat. Cel puţin, pentru moment.
[Dacă vreţi să cităţi mai multe despre această maşină o puteţi face şi aici.]
Pentru că îmi doream musai să tund Arşagul la ţară, în săptămâna mea liberă, am apelat la o soluţie disperată, care în cele din urmă s-a dovedit a fi norocoasă. O maşină de tuns relativ ieftină, cât să nu-mi pară rău de bani în caz de insucces: aşa că iată-mă comandând de pe thegift.ro maşina de tuns Zoofari "DeCe" :-)
Zoofari DC? Pentru că, cel puţin pentru un tuns, merită!
În plus, experiența cu acest magazin online a fost una deosebit de plăcută, oamenii făcând tot posibilul ca produsul să ajungă, în regim de urgență, la mine.
Şi dacă tot le fac reclamă, să vă mai spun c-am mai cumpărat tot de la ei o perie care face minuni cu blana pisicii.
Maşina de tuns a funcţionat impecabil. S-a încălzit, dar era previzibil având în vedere durata operaţiunii - aproximativ două ore. Un pic cam mult, poate, Arşagu adormind chiar în timpul tunsului :)
Arşagu este un câine de talie medie spre mare cu o blană sârmoasă şi aspră. Mă gândesc aşadar că în cazul unui patruped de talie mică-medie, cu o blană moale maşina de tuns despre care vă povestesc reprezintă o achiziţie decentă şi satisfăcătoare.
Una peste alta, sunt mulţumită de rezultat, nu am avut nicio problemă dermatologică ulterior, Arşagu se simte bine şi ţine piept (frezat) verii!
Iar curăţenia, având în vedere că am tuns-o afară, pe terasă, nu a ridicat probleme.
Mission accomplished.
Înainte
După
Iar de ai prin preajmă Spor, totul merge mai uşor! ;-)
Un cap mic, mic de tot, întocmai ca un pixel mort
în moţul ecranului, străjuieşte pe torsul - privit din faţă-spate - circular.
Burta proeminentă, scoasă la înaintare, ca un
trofeu de preţ, obligă persoana să adopte, în mers, o ţinută aplecată spre
spate.
Braţele - paranteze rotunde pe lângă trup,
se-ncheie cu palme meschine, mai mereu asudate de atâtea şi atâtea frământări
de micimi.
*****
Coboram grăbită deunăzi scările la metrou…
Amuzată de încăpăţânarea micului Retriever de a urca cu scara rulantă, oricât
ar fi încercat stăpâna lui să-l convingă (Chiar aşa, oare de ce şi-o fi dorit
una ca asta?!)
Alte două domnişoare într-un răgaz de fum bun au
început să mângâie puiandrul. Chicoteli şi alintături cu prisosinţă.
Totul inofensiv.
Apoi, tabloul se schimbă. În fugă, cu frică să nu
rateze flagrantul, un tărtăneţ costumat în agent de pază mă depăşeşte, ţintind
grupul infracţional amintit mai sus. Încruntat şi plin de sinele funcţiei,
purtătorul de cizme negre luate cu împrumut se semeţea.
Chiar cu o seară înainte, în tren, îmi picase
privirea pe placheta cu instrucţiuni de călătorie cu metroul – lista aceea
lungă de interdicţii precum cea de călătorie cu bicicleta, în timpul
săptămânii, în alt interval orar decât 20:00 – 23:00…ori cea care te-mpiedică
să-ţi faci şi tu un selfie dacă nu ai
obţinut în prealabil aprobare de la administraţie. Şi scria pe placheta de
perete că ai voie, în metrou, cu câinele „cu botniţă şi lesă”…
Tărtăneaţa costumată în negru se rostogolea
opintindu-se a restabili ordini ale lumii lui mici cât un bănuţ…
Oameni rotunzi.
*****
Mă gândesc că dacă ar avea cineva curiozitatea să
cerceteze, ar constata că rata conflictelor generate de şi în parcarea de
reşedinţă ţine pasul onorabil cu, să spunem, rata violenţelor domestice.
Căci nu eşti om în rândul lumii şi nu te-ai ajuns
dacă nu ai maşina ta şi locul TĂU
de parcare plătit la primărie, loc musai cu vedere din dependinţă, fie şi numai
prin geamul de la baie.
Fie că e vorba de rahaţii câinilor „cu stăpân”
plasaţi fix pe numărul de ordine al delimitării, fie de nemăsurata îndrăzneală
şi nesocotinţă a vreunui vecin ori pripăşit de a adăsta pe parcela ta,
conflictele se aprind şi se amplifică uşor. De-ajungi să-ţi dai în cap, Doamne
iartă-mă!
Ca-n dimineaţa asta când, în sunet de claxoane,
un taximetrist îi explica unui titular că are drepturi asupra locului cu
pricina numai între anumite ore:
„E al tău până la opt dimineaţa! Bă n-auzi?!”
Transpiraţi de-atâtea argumente pro şi contra
împovărau atmosfera unui oraş altfel tihnit, în care nu se întâmplă mai nimic.
Împrejur alţi oameni decenţi îi îndemnau să nu se mai sfădească, nefiind
frumos, sunând prelung din claxoane: „Dă-te, bă, din drum!”
Într-un mojar plămădit din dorinţe, încerc în
unele zile să sfărâm singurătăţile-mi în
boabe mărunte…
Se poate să fac asta dăruindu-mi flori sau pur şi
simplu o pauză de două-trei minute în care să ascult, cu fereastra deschisă, adierea
ori secrete ciripii teribile ce răzbat din frunzişul primenit de dincolo de
geam.
Astăzi a fost rândul hatârului trandafir – aşa că
acum o minunăţie de flăcău îmi stă pavăză în calea tristeţurilor!
Deşi atunci când socot că-i neîncăpătoare pentru
agorafobiile mele de muşteriu îndelung chibzuitor, ezit să intru în florăria
din pasaj - ce-i drept că mă ispiteşte aproape-ntotdeauna şi la dus şi la-ntors
- astăzi voiam musai să-mi încep ziua truditoare sub ocheade de petale - aşa că
am intrat, strecurând-mă pe lângă celelalte două persoane dinăuntru…
Mi-am plimbat privirea peste vasele pline cu
flori – ehhh, n-au florăriile din
Bucureşti atâtea flori câte mi-aş cumpăra eu de chimirul mi-ar fi
neîncăpător! Şi am ales din priviri.
Dar exact atunci când voiam să-i spun firului meu
„Bine te-am găsit!”, o mână nesăţioasă, cu ceas auriu la încheietură, a umbrit
glastra, răscolind printre flori...
„Nu-i nimic” – mi-am zis în gând, mutându-mi
privirea pe tenişii lui… „oricum era înaintea mea…” Şi, cu tihna mea un strop
clătinată, am început să chibzuiesc rapid de mai e loc ori nu de-un dar floral...
[Zâmbesc…]
Iar loc era. Şi nici trandafirul meu nu fusese
sortit altcuiva.
Cum nu aveam nevoie de nicio garnisire specială
pentru străjerul meu împetalat, m-am gândit o clipă să rog să mi se permită a
plăti, peste rând, să pot pleca, dar n-am făcut-o. Mai ales că blânda doamnă
floristă m-a recunoscut şi m-a salutat înclinându-şi capul. [Blândei-doamne
i-am făcut loc în memoria mea aşa: se făcea că pasajul devenise sală de concert,
iar tu ori eu sau oricine altcineva puteam deveni pentru câteva minute dirijor
al unei orchestre adevărate! Toată lumea era mai frumoasă căci toţi ne mişcam
pe-aceeaşi muzică. Iar Blânda-doamnă, unind fir cu fir într-un buchet, cânta în
magazinul ei şi se unduia... ( Valsul nr. 2 al lui Şostakovici.)].
Nimic neobişnuit cu cel dintâi client… Dară
nesăţiosul…[Zâmbesc iară…]
După felul în care articula
cuvintele şi dacă n-ar fi fost ceasul de aur, m-ar fi păcălit pentru o clipă în
privinţa naţionalităţii sale…Iar „ţe-lo-fan”,
hai să fim drepţi, câţi dintre noi nu l-am putea confunda cu „xilofon”,
„diafan”, „cefalorahidian” ori …„cioban”?]
„Ăaa… Alţevaţe aveţi?”
„Altceva? Păi mai avem plasă şi ....” (am uitat eu
ce anume, hârtie parcă…)
„Da, da… puneţi plasă… Aia e …e… boschetăreală!”
arătând spre celofan.
Trei perechi de sprâncene s-au arcuit deodată –
ale mele, ale Blândei-doamne şi cele din spatele cortinei: „?!”
-„Ambalajul transparent?” – întreabă zâmbind
Blânda-doamnă…„Poftiţi!”. „36 de ron!”
-„35 cred că e foarte bine!” Iar înfrânatul
mental palmă rapid banii pe tejghea.
-„Vă rog! Face 36 de ron.”
„Cât costă plasa aia?!”
-„6 ron…”
-„Şi ce?! Ierburile alea?!”
-„Nu vă supăraţi, nu vă pot face reducere, eu
fiind un simplu angajat aici. Trebuie să dau socoteală la sfârşitul lunii
pentru produsele din gestiune” şi Blânda-doamnă îi recapitulă cu rapiditate
preţurile. „Dar, dacă vreţi, vă putem pune un bileţel de «La mulţi ani! din
partea noastră»” [Eu am zâmbit… Victorie!]
Caloianul n-a vrut… şi a plecat împodobit cu
trandafirii lui să vestească ploaia şi-n alte locuri la ceas aur în prag de
seară…
A pune la loc neorânduielile în mod corect, dar
totodată simplu şi decent este o artă.
Mai ales într-o lume precum cea a Bucureştilor în
care fiecare respirare a altuia e pricină de sfadă cu un seamăn.
Caloianul aduce ploaia. Să nu dezgropăm
Caloianul, ca pe-o secure de război, mai ales când lumile-s oricum învolburate
împrejurul nostru, iar de sus cad necontenit neinvocate ploi.
Ca-n dimineaţa asta când, grăbită să ajung la ţinta mea, am deranjat un mic
dejun frugal al unui grup de porumbei ce degusta-ntr-o margine de baltă seminţe
risipite de ploile de ieri...
Dintr-o maşină ori poate dintr-o cafenea cu uşi întredeschise se auzea,
întocmai ca acum mai bine zece ani, un Bryan Adams răguşit…
Pe străzi, oameni cuminţi.
Deasupra noastră, cer şugubăţ făcea negoţ cu nori aducători de ploi…
Aer curat… păreri de bine, de tihnit.
***
Alteori, cele mai dese, nu-mi place oraşul.
În vinerile mici, la doi paşi de noi, sunt omorâţi pomi.
Iar noi… ne resemnăm tăcuţi „dar ce-am putea oare noi face?!”
***
…
Vrajba drujbelor însemn dureros lasă-n sufletul meu, de parc-ar smulge de
acolo crengi crescute-n ani mulţi …şi mai apăsătoare simt acum, sub norii groşi
ce-au făcut scut deasupra noastră, tăcuta neputinţă la trecerea-n nimic a
falnicului trunchi…
Se taie pomi, pe-un pumn de bani, să facem loc teraselor… petrecerii nimicniciei
noastre.
Fiecare dimineaţă în care acest oraş mă va forţa să asist la manifestarea
deplină a urâtului lui îmi va fi o dimineaţă furată. Nici măcar ploaia care
cade de sus, din cer, peste noi nu are cum să spele faţa hâdă a acestui loc, pe
care în numim „acasă”… în Bucureşti...
Ploaia nu are cum să ne cureţe de păcate.
Aşa, înghesuiţi în noi, ne cunoaştem prea bine ungherele cele mai
întunecate. Ştim de, cândva, în taină, ne-am bucurat de răul din apropierea
noastră...
La fel cum ştim şi dacă, închişi în odaie, nevăzuţi de nimeni, am plâns
pentru neputinţa noastră ori a altora de a fi buni.
M-am ciocnit în timpul plimbării de dimineaţă, dimpreună cu Arşag, cu un
câine alergat de hingheri. Omul care îl hăituia era vesel, excitat de misiunea
care îi punea la încercare rezistenţa fizică. Eu mai văzusem câinele şi
altădată – probabil nu va trece de triaj…
Şi-atunci de ce atâţia bărbaţi în cursa pe viaţă şi pe moarte a unui animal
desputernicit de foame, de ploi, de capacitatea noastră formidabilă de a
întoarce privirea?
Cursa aceea era o luptă pentru viaţă, nu simpla goană după un câştig prea
uşor de realizat.
De ce sunt câinii capturaţi cu crosele? Absolut toţi, chiar şi cei ce
de-abia mai trăiesc.
De ce pe unii dintre hingheri îi bucură munca asta a lor?
Aşa că am strigat la el, să-i şterg rânjetul de pe faţă. Şi-am strigat şi
la câine – „Fugi! Fugi!”
Dar câinele nu a mai putut să alerge.
De dincolo de şosea răzbăteau urletele câinilor ce erau prinşi...
Şi-atunci am putut vedea clare la lumina zilei toate spectrele trecutului lui
Arşag năpustindu-se şi încercând s-o rupă în bucăţi.
Degeaba i-am spus că lângă mine îi va fi bine… Că le-aş scoate ochii şi
i-aş sfâşia pe toţi cei ce ar încerca numai s-o lovească.
Captivă în coşmarul la care, fără de voie am asistat, s-a zbătut în lesă ca
într-o crosă, tremurând necontrolat, încât am ajuns să-mi spun "Doamne, nu
lăsa să—mi scape".
Căci descoperisem în schimbul nostru de priviri mârşăvia îndrăcită de
ochiul dracului din acel bărbat, care dacă ar fi fost bărbat în adevăr în
dimineaţa asta ar fi cărat cu braţele lui, drept muncă, nu cuşti gemând de animale
hăituite, ci saci cu ciment…
Şi ştiu sigur că i-aş fi şters lumina din ochi de mi-ar fi atins numai şi cu
o mână prietenul cel mai cinstit pe care îl am.
Fiecare dimineaţă în care îngăduim lângă noi crime de diverse feluri catalogându-le
la fapt divers ne va fi o dimineaţă furată sufletelor noastre.
Oraşul despuiat de câini în felul în care este jupuit astăzi nu va fi mai
curat. Şi nici mai liniştit. Şi cu siguranţă nici mai bun.
Căci peste noi, oricât ne-am preface că nu ne pricepem greşelile noastre, va
rămâne o apăsare de neînlăturat.
Vestesc oamenilor cu suflet bun că în grădina unui bloc oarecare din Bucureşti se află patru ghemotoace speciale de dat. De luat. De îndrăgit. De zilnic înveselit. Sunt patru pisoi în mare-mare nevoie. Alături de ei, tot în căutarea unor cămine, mama lor şi o mamă-surogat pe care, indiferent de genul ei, putem să o numim fără să greşim Empatia. Cu excepţia pisicii-mame, nu m-am putut lămuri în privinţa sexului lor. Dar ceea ce rămâne cert este că, dacă nu vor fi luaţi de pe stradă şi nu vor primi tratatament medical, vor suferi şi vor muri lent şi dureros. Fotografiile lor, aici. *** Animalele ne demonstrează deseori că sunt mai bune decât noi. Empatia, deşi într-o evidentă suferinţă fizică, a luat alături de ea şi-i ocroteşte pe cei doi pui mai firavi, separaţi de mama lor.
Să îţi scoţi câinele afară, pentru un ultim pişu,
la plimbarea de seară. Să realizezi că de fapt ai şi tu nevoie. Să te-ntorci în
casă sau…? Să te păstrezi chiar nu poţi! E trecut de 10 jumătate… E târziu…
Cine poate să te descopere la o oră ca asta, pe o
alee aşa de retrasă?!
Laşi câinele liber, în voia lui, pentru ca tu să
îţi vezi, şi mai liber, de nevoile tale.
Din partea opusă venind, călcând cu grijă pe urmele
paşilor lăsaţi de ultima zi a lui martie, două umbre … Printre copaci înfloriţi…
Sub un cer încăpător pentru atât de multe stele… Umbrele - atente să nu zdruncine
drumul sub pas apăsat, să nu se scuture prea multe petale, c-ar fi păcat…
În afara unor glasuri - pretinzând felurite
drepturi – ce răzbat de pe la etaje, e linişte şi ne putem bucura de copacii
vizibil mai bogaţi în frunziş decât ieri.
De-aceeaşi buhă pe care o auzim seară de seară
prin locurile astea…De mâţele care s-au învăţat cu noi şi pe care acum nu le
mai speriem, considerându-ne fie de-ale casei, fie nedemne pentru a reprezenta
un pericol…
Dar, ia stai! Ce se aude? Să fi dat primarul
dispoziţie să se ude grădinile cu-ncepere de la-ntâi şi unii să fi furat
startul, pornind încă din seara asta aspersoarele cu care a fost dotat tot
sectorul?!
Mnea! Susurul e prea bogat, nu rarefiat, aşa ca
la stropitor! Sigur s-a spart vreo ţea….
Dar n-apuc să-mi termin gândul, căci dintre
maşini, un câine se repede fioros la noi. Apuc doar, somându-l aşa cum l-am
văzut eu pe Cezar că face, să întorc capul şi să descopăr şi sursa murmurului:
o moacă perplexă şi un trup care flexează brusc din genunchi.
Îmi întorc jenată privirea şi mă gândesc la
proprietarii maşinilor între care stătea pitită/iţită moaca şi care, mâine de
dimineaţă, călcând în belţi îi vor
înjura tot pe câinii fără stăpân…
Cum cu somarea à la Cezar nu sunt destul de
convingătoare şi, cum dulăul insistă să-mi guste din picioare, mă gândesc,
constrânsă fiind la rându-mi, şi la asomare…
Dar iată că neprevăzutul îşi spune din nou
cuvântul, iar umbra de lângă mine, cel mai adesea timidă, îngândurată şi cu
privirea în pământ, se încordează, se poziţionează şi se lansează, în primul
rând spre stupefacţia mea, apoi a dulăului şi în al treilea rând a moacei care,
cu pantalonii în vine, se-ndreaptă spre noi, încercând să salveze capul
patrupedului său de la separarea de corp. Căci Arşag a mea, tăncuşoară, pare să fie fină cunoscătoare într-ale luptelor de
stradă şi să se priceapă cum să-i pună la respect pe cei ce atentează la
integritatea fizică a celei de-a doua umbre a ei. Şi mai ales, la pudoare.
Cred eu, zilele astea povestea cu buzele e de actualitate! Aşa că sunt în
trend!
Chiar nu mi-am putut imagina că buzele botoxate merg şi ele cu metroul! În
primul rând pentru că în metrou, atunci când îl folosesc eu, nu prea e loc
şi-apoi pentru că nu e fashionable, fată/dragă…
Ei bine, iată că am trăit ziua în care o pereche
de buze botoxate şi-a făcut simţită
prezenţa în imediata mea vecinătate, în metrou. Nu-nu-nu-nu-nu, buzele nu erau asortate
cu o pereche de ochelari cu rame mari, din aceia pe care trebuie că-i porţi
pentru că îţi fac aşa, un look inteligent
şi lasă impresia că vin în compensarea unui efort de lecturare susţinut. Nu! Ele
erau decât nişte buze.
Ba nu! Erau decât
buze botoxate asortate cu sanviş.
Ptiiii, mi-am zis, risipindu-mi o altă dilemă: carevasăzică mănâncă!
Dar la auzul dumicaţilor grăbiţi mi-am
ascuns ruşinată privirea pricepând că-mi mai fusese încredinţat un secret. Sonor.
Aşadar orice încercare din partea buzei botoxate de a rămâne discretă pare sortită eşecului.
*****
Culmi
Să te târguieşti cu o mamaie pentru legăturile de
ceapă preţ de-un timp suficient tramvaiului să facă staţie.
Să bateţi palma, să plăteşti ceapa şi să porneşti
în fugă spre staţia cu tramvai în ea, comunicând din priviri cu vatmanul-cel-tânăr
ce pare a fi un tip înţelegător.
Să te strecori printre maşini care te evită la
firul cepei proaspăt cumpărate şi …. şi… exact când fandai graţioasă prin aer, convinsă fiind că
vei pune piciorul direct pe prima treaptă a trenuleţului, vatmanul să-şi
întoarcă privirea dătătoare de speranţă de la tine şi să-ţi închidă uşile în nas (Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă era vorba de
buzele botoxate!) Vatmanul te priveşte iară. [Poate că el e totuşi bun şi între tine şi el, în afara uşilor închise, s-a strecurat o neînţelegere...(?!)]
Îi faci semn cu mâna timid şi mai încerci încă o dată să-l convingi să-ţi
deschidă căci e târziu şi pentru tine, bate vântul şi plouă. Şi uite, ai şi sacoşica asta cu ceapă... Vatmanul rămâne
imperturbabil. Îşi întoarce ochii de la tine către maşinile care blochează şinele şi porneşte. Trage semnalul sonor. Maşinile îi fac loc. Încet, se îndepărtează cu trenul lui, care putea să fie şi al tău,
spre o nouă staţie. Următoarea. Ai mai pierdut un tren...
*****
Amin!
Încerc să scot câinele din bloc. Câinele, la
văzul ploii dese, se împotriveşte cu toate cele patru picioare.
Prin uşa deschisă îi fac loc Vecinului care, mai
niciodată până în dimineaţa asta, nu mă salutase. Cu ţigara aprinsă în colţul
gurii şi fumuind de zor îmi spune „Mulţumesc, domnişoară! Doamne-ajută! Doamne-ajută!”
Eu rămân năucită inspirând mirosuri proaspete, aşa ca-n est, de West...
Vecinul îşi continuă drumul spre apartamentul său,
un pic mai aproapiat de cer decât al meu, lăsând în urmă dâră tămâiată. Şi-n cel mai mărunt fum de ţigară există un duh… care se vrea sfânt.
