Cetatea sufletelor pierdute

"Divide et impera"

Mă plec. În fața celor ce pretind că au aflat calea cea dreaptă...Aș mai putea adăuga ceva de-aș mai avea speranță.
Dar nu mai am...
E miezul primăverii...iar urile au dat în pârg şi ultimul gram al decenţei a fost risipit de-un vânt neprielnic ce l-a-ndreptat spre nicăieri...


Ne ducem zilele într-un oraș al sufletelor pierdute, în care preocupare permanentă ne este schingiuirea-n felurite moduri a celuilalt...a tot ceea ce ne înconjoară.
Ne lipsește respectul față de viață, iar seva în care ne este-nmuiată rădăcina coloanei vertebrale e ura-n forma ei pură...Cu mulțumirea celui ce s-a transformat pe sine într-un măreț victorios al vorbelor deșarte ne ghiftuim buzunarele interioare ale cămării-n care odată am avut în chirie un suflet...Atât ne-a mai rămas...şi ne lăsăm purtaţi către apus, făr' de a prinde firul de poveste, orânduiți de cei mai pricepuți "a reuși în viață".


[...]



Nu cred în îndreptarea individului de capitală - nu îndrăznesc a-l numi om, căci gândurile ne-ar putea purta la vreo ființă superioară și nu-i deloc cazul acestui specimen.
Scriind aceste ultime două rânduri, mi-am amintit de-o altă poveste a Mălinilor, împărtășită mie de-o dragă şi bună prietenă. Povestea are caracter de continuitate şi-mi spune mie că atunci când în om mai există sămânța aceea de bunătate ea poate să dea rod, chiar de condițiile ar putea părea improprii iniţial. Ne spune povestea că la Mălini, oamenii locului, răspândiți în marea parte a anului prin lume, se adună în fiecare an acasă, în concedii, şi, alcătuind o "roată", pun umărul la construirea câte unei case. Pentru fiecare dintre ei. Când cercul se va închide, casele tuturora vor fi fost durate.


[...]
De prisos să scriu că individul de capitală, dependent a măsura cu centimetrul capra vecinului, doritor de câștiguri imediate, fără străduinţă şi musai suculente, va prefera întotdeauna să-şi dea cu părerea despre ineficienţa "sistemului" implementat la sat, în loc să-nvârtă cu sârg în amestecul de mortar.




Asmuțiți unii împotriva altora într-o atent urzită înfruntare, vom mai dura un alt înalt castel al vrajbei noastre din nisipul rostirilor degrabă pieritoare. La final de drum, cu capetele plecate, nu vom avea de ales, trebuind a recunoaște: "Da, Doamne, am omorât zi de zi pe-aproapele meu, cu vorba-mi şi cu gândul, înaintea faptei."


[...]

Şi dacă aţi poposit pe la noi, poate-i faceți o vizită şi lui Ștefan, citind "ţara mea şi ţara în care trăiesc"